CENACLUL LITERAR PENTRU COPII SI TINERET "ORFEU" PLOIESTI

ANUNT - CENACLUL LITERAR ORFEU

2011-12-13T11:07:00.000+02:00

Biblioteca Judeteana "Nicolae Iorga" are placerea sa invite elevii si profesorii doritori sambata, o data pe luna, la sedinta Cenaclului literar "Orfeu" Ploiesti. Sedinta cenaclului se va tine incepand cu ora 10:30 la Sala de lectura a Bibliotecii Judetene "Nicolae Iorga".

COORDONATOR CENACLUL ORFEU: PROF. NICOLETA - RUXANDRA BOHAT

Va multumesc!

De la Decebal....la Alexandru Macedon - de Prof. Mihai Ioachimescu

2011-12-13T10:52:00.000+02:00

...A venit, din nou, Craciunul. Pe langa uriasa incarcatura spirituala si religioasa a sarbatorii, Craciunul, ca vrem sau nu vrem, este un moment de bilant. Ce am facut ? Ce nu am facut ? Am respectat, oare, vorbele Celui care spunea atat de simplu si adanc ca este adevarul, calea si viata.
... Stiu ca este mai frumos sa vorbim de Mos Craciun, de reni sau de globuri dar ne asumam riscul sa ne parasiti...si vom vorbi. Cine tace consimte spuneau vechii latini !

... Dar despre dragostea de bani...sau arghirofilia, cum spune elita, pentru ca prostimea sa nu inteleaga nimic. Ce rost are ca talpa tarii sa priceapa ceva ? Un formator de opinie spunea ca ne va lua 15 ani numai sa recunoastem bancnotele euro. Nu cred asa ceva.

... Dar despre maxima bani si circ, ce ziceti ?

... Partea cu circul e mai usoara si avem parte de ea, implacabil, in fiecare zi...A propos la anul avem circ berechet deoarece avem Olimpiada si Europene de fotbal. Vor amuti armele ca la vechii greci ? Sa speram ca da !

... Circul cel mare va fi insa in noiembrie...Sa vedeti atunci umbrele, cantare, galeti, sepcute, cozonac si vin la sticla....pe degeaba. Aproape pe degeaba. Factura va veni peste 4 ani...

... Dar oare, Biserica noastra seculara ce mai zice ?

O maica stareta naste 2 gemene. Un inalt prelat e acuzat de homosexualitate. Altii fac turism ecumenic pe bani multi...Calugarul Corogeanu a iesit din puscarie si e gata, din nou, sa se joace de-a exorcistul. Un protoiereu, dintr-un judet de munte, vorba lui Caragiale, ne spune ca cei care nu postesc vor muri de boli grele. Toti murim de boli grele...parinte !

... Asa ca ce ne ramane ? Ne ducem pe stadioane si ne batem cu jandarmii, cu rivalii, cu arbitrii sau intre noi....Nu conteaza, bataie sa fie. Vecinii nostri, balcanici, lupta pentru cauze mai nobile....Asta e...Noi suntem urmasii lui Decebal iar ei ai lui Alexandru Macedon...

CRISTIAN PETER MARINESCU - IVAN

2011-12-13T09:32:00.002+02:00

ROXANA DUMITRU

2011-12-13T08:59:00.002+02:00

CRISTIAN PETER MARINESCU - IVAN

2011-12-13T08:33:00.001+02:00

CRISTIAN PETER MARINESCU - IVAN

oglinda de acasă

oglinda de acasă

mă minte mai frumos

decât oglinda de la casa ta,

unde rămân flămând,

iar vinul doar se degustă.

oamenii putrezesc la soare,

maimuțele mor zâmbind.

Somn rătăcitor

Vânt rece dinspre cimitir bate,

respir de dor,

iar dorul cântă.

Mă raționalizez

sub pământul de acasă.

La ureche să mai păstrez

dulcele zvon din vecini,

al bradului suspin

- chihlimbar la miazăzi,

mă transform

în semiluna nopții.

E frig acasă,

e mama lăsată neînțeleasă

şi tatăl, pustiit cu de-amănuntul,

căci departe mă dusei.

Vânt rece dinspre cimitir bate,

respir de dor,

doar dorul cântă.

Îmi atârnă jalnic gura

suflet stă să-mi sufle vântul,

cu Venus spre cerul dimineții

hrisovul cărnii-şi spune rostul,

cu litera de frig

a tuturor adormirilor.

Șoareci încing hore pe inimă,

al treimii decedat catafalc,

- în trei mă frâng.

Bocet de pisică albă

e lira celor ce mă plâng

de acasă.

teama orbului

Încornorată noapte a ochilor tăi!

Spune povești despre moarte

unor elefanți care, încă

jelesc la craniile părinților.

Le-am șuierat oamenilor.

Doi stau suspendați de grindă,

spânzurați cu teama

tuturor iubirilor.

Nu umbla singur pe drum, copile,

căci tu vezi tot

și nimeni nu se va sili

să îmbrace teroarea

în hainele altor zile.

MIRCEA AVRAM

2011-12-08T13:16:00.001+02:00

SANGE SI APA

Sange si apa ce tortura

Ce amestec tare

Pentru mine….tradatorul

Iuda cel din umbra rece

Ce om de neinlocuit

Sa ia o cruce asa de grea

Ce nebun sa fie?

Nu cred. N-am timp.Nu pot.

Ce lucruri simple

Suntem doar iuzi impinsi de Luciferi

Doar eu am innebunit?

Sau ce ?ce e asa de greu…o simpla consacrare

Dar vai de voi,de cei bogati ce lumina-ntunecati

Ce demoni inima va tin…..

AGONIE…

Ce viata ce mister

Un dumnezeu si mii de trepte

O lupta si totusi mii de soldati

Dar penru ce?

Un singur nebun ce duce o carpa si un bat

Ma bucur de agonie

Lupt pentru multimea paganilor cu crucea-n frunte si la piept

Dar ca rasplata nu primesc decat un glont si-o carpa sa sterg sangele curs….

RUGACIUNE DE MULTUMIRE

Rugăciuni de mulţumire ţie, fiinţă prea iubită

Mamă ce le-nduri pe toate biruind somnul si foamea,

Tu ce m-ai ţinut în braţe şi la piept m-ai strâns cu dor

Bun izvor, într-o pustie călător la drumul lung

Oare voi putea întoarce sacrificiul de nespus?…

DEDICATĂ[ Mamei, fiinţa cea maidragă pe pamânt]

POP VANDA VANESA

2011-12-08T10:37:00.000+02:00

E randul nostru

E sezonul tradafirilor

Pe bulevardul amintirilor

E sezonul sufletelor

Pe bulevardul suspinelor

E vremea sperantelor

Pe drumul incercarilor

E timpul viselor pierdute

Pe bulevardul pantelor abrupte

E randul nostrum sa luptam

Sa credem si sa riscam

Copilului din mine

Copilului din mine trebuie sa ii spun.

De dragul lui ma apuc iar sa compun

Copilului din mine am sa ii spun

Intunericul ce-l cuprinsese trebuie sa il rapun

Copilului din mine vreau sa ii spun

Pt el simt nevoia cuvinte alese sa adun

Copilului din mine ce le indura pe toate

Ii lacuiesc aleea cu putina libertate

Copilului din mine ii redau puterea,

Rolul conducator sa indulceasca durerea

Pe copilul din mine il las sa se joace

Am incredere in el ca stie ce face

Copilului din mine ce nu-si mai gaseste echilibrul

Ii caut o cale sa nu mai simta singuratatea si frigul

Copilului din mine ce noaptea se tot foieste

Si bantuit de cosmaruri pacea nu-si gaseste

Ii croiesc cu lacrimi zambind o ie

Si ii pun o incurajare in aceasta poezie

“Micutule iti incredintez sufletul meu tie

Asa nu imi va mai fi teama de ce are sa fie’’

Imi pun sufletul in manutele copilului din mine,

Cred in el si stiu ca il va tine

Copilului din mine ce a fost martor la toate

Ii spun ca nu are nevoie de atata maturitate.

Cea mai mare putere

Cea mai mare putere e puterea de a fi diferit.

Putere ce nu sta-n plans sau in zambit

Ci in alegerile de zi cu zi

Vrei sa fii ce-ti doresti sau ce vor altii sa fii?

Vrei sa mergi pe drumul lor sau sa-l cauti pe al tau?

Vrei sa fii tu insuti sau in umbra lor mereu?

Vrei sa faci bine chiar daca mai si gresesti

Sau nu-ti pasa prin ce mijloace-n viata reusesti?

Vrei sa fii egoist,indiferent sau cu suflet mare?

Vrei sa aduni si sa ascunzi sau vrei sa dizolvi cat mai repede orice suparare?

Vrei sa inveti numai din greselile tale sau poti invata si din ale altora?

Sau nu-ti pasa ce-a fost si ce va urma?

De tine depinde ce fel de om alegi sa fii

Chiar daca modelele bune nu mereu le poti gasi.

Toate alegerile sunt ale tale

Si cele majore si cele banale

Nu te pierde-n scuze legate de ele caci oricum

Nu-ti alege nimeni al tau drum.

Nu ce face toata lumea e-ntotdeauna bine

De cele mai multe ori raspunsul e in tine.

Poate de multe ori pe drumul tau vei ramane singur

Depinde de tine daca vei renunta sau vei spune ’’pot sa indur’’

Toate alegerile sunt ale tale si de ele depinde tot

E viata ta si nu esti un robot.

GEORGIAN GHITA

2011-12-08T10:18:00.003+02:00

“1 Decembrie”

Bate-un clopot cu aură cerească
Mă trezesc buimac şi mă reped la geam
Aud trecând fanfara românească,
E ziua patriei şi-al nostrului neam.
Arunc privirea lung în depărtare
Văd orizontul ca pe un fiastru
E colorat fără premeditare,
În trei culori: roş, galben şi albastru.

Puţine vorbe-ţi mai rostesc române
Indiferent c-o duci bine sau că nu
E singurul lucru ce-mi mai rămâne,
Să ştii că ţara asta sunt eu şi tu.

„De vorbă cu teiul”
Mireasma teiului bătrân
Pătrunde-n micul meu iatac
Când nici n-apuc geamul să-l crap
Şoptindu-mi ca să mai rămân.

- Dar teiule, totul e nud
Şi viaţa, şi iubirea, şi...
Gândurile, amintirea
Destinul mi se pare crud.

De ce crezi tu că totu-i roz?
Căci eu văd numai negru-n jur
Prefer să plec, să stau în bur
Prefer pietriş decât moloz.

Uite şi florile-ţi se duc,
Pică una câte una
Zâmbesc trist, salutând Luna
De pe covorul de sub nuc.

- Văzut-am multe omule
În anii ce m-au depăşit,
Sub ger, ori soare strălucit
Sub ploaie, ori ninsoare.

Nu m-am clintit deloc de-aici
Numai scoarţa mea o ştie,
Asta-i draga-mi obârşie
Cum să stau eu printre lainici?

„Eternul prezent”

Pe zi ce trece m-afund în gânduri,

Chinuri groaznice, curat infern,

Şi-ncep viitorul a-l flenduri

Căci eu trăiesc la prezentu-etern.

Am aripi de foc, zbor peste mare,

Mă-ndepărtez de trecutul tern,

Plutind continuu, fără curmare

Căci eu trăiesc la prezentu-etern.

Las munţi, dealuri şi văi în urma mea

Las şi paharul plin cu falern,

Apucând spre nicăieri aievea

Căci eu trăiesc la prezentu-etern.

„Lumini ce nu se sting”

Departe-n zare, ard sub cerul nourat

Pe ţărmul vieţii plictisite se încing,

Într-un decor murdar, uşor incinerat,

Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Prizoniere sunt a temniţelor vii,

Diavoli cruzi, zgâmboiţi, urlă că nu le-ating

În bătaia crivăţului, pe mici fâşii,

Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Cu cearcăne la ochi, veghează ne-ncetat,

Peste fiinţe care greu se mai disting

Lângă oraşul gri, pe-alocuri asfaltat,

Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Se tot aude, oftarea lor sihastră,

Vuiete puternice, din al nopţii ring

Printre nepăsarea şi-amăgirea voastră,

Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

„Moartea unui giuvaer”

Sub negura amară, a văzduhului bătrân,

Pe o cărare-ngustă mirosind a conifer,

Şapte călăi au reuşit să îşi ia rămas bun

Împuşcând cu sete marele nostru giuvaer.

Când nu-i un glas în ţara-ntreagă, când totu-i mut,

El şi astăzi mai răsare, spunând din umbră:

„Linia dreaptă, este drumul cel mai scurt

Scurtată şi mai mult în clipa cea lugubră”.

Pumnal i-a fost peniţa, subţire, costelivă,

Iar scutul zgâriat agale, nimeni nu l-a rupt

Căci dragostea de patrie, poate abuzivă

L-a criticat însuşi pe el, din ce în ce mai mult.

Zâmbind armonic, a ocolit legionari,

Indiferenţă largă în vechiul nost’ pământ

Şi-a dus pe calea geniului, pierduţi grădinari

Prin voia sa măiastră şi bunul său cuvânt.

Pierdut-ar zile şi nopţi printre ai săi priatnici,

S-a chibzuit încet la Peleş, ascultând orga

Plictisit de vreascuri, lotri, criminali şi lainici,

Rămâne-n spate-un nume; NICOLAE IORGA.

MIHAI MOLDOVEANU

2011-12-08T10:10:00.001+02:00

Iuda – Strajă sfârșitului

02.12.2010.

Eu sunt Alfa când tu ești enigma,

Eu sunt straja când Tu, Vortex sălbatic, vrei să devorezi Omega.

Răspunsul firesc, când Ura arde torturate retine,

Prin vis vine să ne dezvăluie Iubirea primordială:

“Dumnezeu în prea mare bunătatea Sa își va distruge Creația, căci Ea îl mânie pe Creator”, și nu mai este loc de izbăvire.

Eu sunt Omega chinului tău pe cruce,

Eu sunt călăuza celor ce se ascund când Alfa ucide cu sânge rece.

Stea când lucește, strajă mă păzește

De rău, de soporul său,

Și mă călăuzește, iar de-o fi să cad, mai bine mă zdrobește.

Eu sunt straja iubirii ce leagă Alfa și Omega,

Eu sunt lacrima prăvălindu-se când Tu aduci Sfârșitul – Tu ești Ura!

Ridică-te Iuda, povestește-le cum arde lațul în jurul gâtului tău,

Spune-le cât costă Iubirea ce-o urăști

Și descrie-le Iadul unde ești ...

Faraon Vampir

23.10.2010

Arc de poveste alăturea-i rezemat

Și o cărare ciudată săpată de apă

În piatră și la umbră

Ascultând o zeiță – cântecul ei mă frământă; ….

Să nu se termine dansul acelor două frumoase făpturi, niciodată!

Am foc în palme

Și ochi de vampir,

Aripi de vultur pe spate

Ferecate să frângă ceruri înnourate,

Plete de aur în vânt,

Petale de trandafir negru sub picioare covor și-n așternământ …

Tulburat de dorință mă îndrept spre fereastra deschisă –

Am buzele albe și colți-mi de fiară pohtesc,

Și cu-n gest năpraznic ridic și închin și sorb din această cupă de sânge divin.

Plantez perji

07.02.2010

Pământ, apă,

Lopată și sapa ce sapă,

Afară lumină,

Noaptea vine s-o stingă-n surdină.

Trunchiuri ici colo

Erupte din gloduri –

Zori de zi, azi fie ce-o fi!

Pomul, ogorul

E liber în soare –

Răsărind, râule revărsându-te

Jertfă, sub nouri,

Inundă-le!

Saphiro Asteria

20.12.2010.

O mie de fumuri prin hornuri

Am decis să nu le mai aud cum tremură.

Ele sunt cele ce cad,

Le auzi?

Dărâmate de ultimul meu sărut flămând.

O mie de neguri scăldate de mlaștini

De zece ori mai multe îngopate-s cele ce-am ucis.

Ele strigă disperate din coșciug,

Le auzi?

Ucise de ultimul meu surâs răsfățat!

Nu știu ce sunt, nu știu ce vor,

Dar când adorm agonizez în vâltoarea ecourilor …

O mie de cioburi de oglinzi,

Prăvălindu-se, le-am strâns în gură.

Ele mi se sparg printre dinți,

Le auzi?

Adunate în ultimul meu pic de vomă!

O mie de nopți violând o singură zi

Am adunat mizeria lor când și-au sfârșit orgia bolnavă.

Ele sunt cele care urlă,

Le auzi?

Răvășite de ultimul meu gând către Dumnezeu!

Nu știu ce am, nu știu ce pot,

Dar când adorm agonizez în răceala adâncurilor …

Dar vreau cu toții să știți că am găsit o cale spre lumină!

Saphiro Asteria. Bilet de adio.

Sethianism

18.12.2010

In hoc signo calamitas.

Să vă târâți în genunchi pân' ce se dezvelesc de piele - să rămână oase -

Neînsuflețită gura să pară să nu-l poată chema pe Creator

Să vadă cum pecetea de foc timpul de vlagă îl seacă

Și doar sufletele mai poartă război.

Argentium Astrum. Ipsissimus - Dominus Liminis.

Sub lumina sethiană Ordinea s-a instaurat pe Pământ

Și e liniște și pace surdă și făcătorii de pace parastisesc înflăcărați,

Dar în cuști, printre gratii, excitați de foame, oamenii deveniți fiare s-asmuțiți să muște.

Caută plăcere în toate - au falusurile încordate și mințile necoapte,

Puterea lor stă doar în avuție, vrăjiți cu muzică de surghiun - și-n spate urlete disperate.

Absinthium. Heliopolis aedesis Seth.

Lasă omul din tine să experimenteze totul: ceea ce este interzis este cu adevărat satisfăcător când, îndrăznind, te înfrucți flămând din cunoaștere și uiți de Dumnezeu, căci, iată, Eva îndrăznind ne-a adus plăcerea pură, nu degradare fizică sau decădere spirituală. Descoperă magia din tine ca să rămâi tânăr cât mai mult și fă-le celorlați ce-ți fac ei ție și înrobește-i cu blestem.

Creator egoist să te bucuri singur de plăcere vrei! ...

Și eu vreau totul de la tine,

Ce e al tău, deopotrivă și al fraților mei

Și puteri magice!

Divine convenții

12,17-12-2010

Las în taină sfinții contemplând,

Cufundați a umple pagini cu divine convenții,

Pagini ce au reclădit aici câteva lagăre

Concentrând reverii simulate de dragul libertății de a purta război.

Evreii au ucis evrei cu mâna altora,

Acum conduc lumea în compensație pentru trauma îndurată,

Crucea Însângerată zelos curățind cu otravă rănile copiilor creștinilor jertfiți în carnagiul lor.

Invocând că nebunii au reinviat Sodoma

Au ales un Papă să plângă amarnic vulva sfântă deflorată de Roma,

Oamenii înțelegând ca Iubirea să-mbrace zale aurite,

Ascunse în văzul lumii în mașini blindate - să nu-și murdărească gioalele-i sfinte.

Între timp unii gândesc o altă cale

Căci Veacul lui Vărsător înseamnă schimbare -

Descifrând, citind atent paginile țesute la război, se-nțelege că va fi

Mai multă libertate pentru cei concentrați în lagărele minții petrecând -

Cinste în numele tatălui dracului, morților, Amin!

Ceață de august

21 august 2007

Era o dimineață cețoasă … și era august.

Primul lucru ce mi-a trecut prin minte a fost că trebuie să rămân uimit, uluit,

Și priveam această panoramă de neobișnuit mohorât de plictiseală și nedumerit.

Departe stătea adormită privirea – mi-a intrat în obișnuință ca tertip –

Construind câteva imagini fugare – femei goale pe nisip.

Inspiram gloria momentului când te lași învins în fața celor fățarnici – pentru a nu te cunoaște nimeni

cu adevărat și a te subestima … -

Respiram greu, încercând să înțeleg singurătatea morbică a acestei zile înecată de o ceață luminoasă,

Și mă pierdeam amintindu-mi visul de cu noapte – patima mea …

Denigrare prin uitare, oroare și dispreț,

Toate pe aceeași tavă și la același preț …

Cu (o) indiferență afrodiziacă

Mă priveam în poze din trecut pozând un inocent și jumătate,

Reciteam ce mi-am lăsat scris pe verso (oarecum șablonard)

Lăsând o lungă tăcere de fond să mă sucombe în tăcerea mormântală a zilei ce abia începea

Înecându-se pe sine, înecându-mă pe mine cu muțenia mea …

Simțind prima rază de soare ițind prin ceață și încălzind venele mâinilor mele

M-am ridicat de pe lespedea scării

Cu avânt pornind pe drumul uitării …

Neaţă Claudiu-Petrian

2011-12-08T09:53:00.001+02:00

Într-o cameră de camin

Era obosită. O usturau ochii.

Din ce în ce mai des, scăpa creionul dintre degete şi îşi punea chipul în palme, frecându-şi ochii insistent, în speranţa ca acea pâcla nenorocită avea să dispară.

Nu dispărea. Sta acolo a nenorocire, duplicându-i fiecare literă şi rând scris sau citit. Biroul părea că se extinde, că îşi măreşte suprafaţa, pe el întinzându-se câteva cărţi, două caiete şi coli învălmăşite fără sens. Îşi aruncă privirea în jurul ei, aţintind din priviri patul colegei sale de cameră, care dormea cu faţa la perete, cu picioarele uşor ghemuite, învelită doar pe jumătate. Părul îi era răstălmăcit şi îi acoperea chipul cu şuviţe “rebele” ce parcă desenau riduri pe pielea albă şi fină.

-Ce bine de tine…

Ea însă nu putea să doarmă. A doua zi avea de predat un proiect important ce avea să îi uşureze drumul către evaluarea licenţei. Şi, Doamne, cât mai avea de lucru!

Privi ceasul din dreapta sa ce zăcea dărâmat de atâtea pagini şi coperţi ticsite de “cunoştinţă”.

2:40.

-Doamne! E aproape dimineaţă…

Lumina slabă a lămpii de pe birou o obosea şi mai rău.

-Ai început să vorbeşti singură? se auzi vocea colegei sale de cameră ce îşi foise scurt capul în pernă. Eşti pe drumul cel bun.

Fata râde înfundat şi scurt apoi răspunde:

-E un adevărat coşmar! Dar-ar să dea! Mă ustura ochii de somn şi abia îmi pot mişca degetele. Coloana mi-a amorţit, iar picioarele nu mi le mai simt. Ce poate fi mai perfect de atât?

-Prezentarea proiectului mâine dimineaţă, răspunde cea de-a doua fată ironică, trăgându-şi pătura până la nivelul bărbiei.

Fata îşi priveşte colega zâmbind, amuzată de felul ei de a dormi. Se hotărî într-un final să îşi dezmorţească un pic oasele, lucru la care se gândea de mai bine de patruzeci de minute. Astfel, se ridică de pe scaun, traversa în linişte camera, ieşind prin mişcări încetinite pe holul căminului. Închide uşa în urma ei, apoi îşi întinde trupul zvelt, căscând pueril, simţind parcă o doză de energie parcurgându-i venele şi nervii.

Atâtea nopţi de insomnie…

Atâtea ore, zile, săptămâni nedormite…

Când toate astea aveau să se încheie?

Era o întrebare ce o vreme, o obsedase. După, începuse să se înveţe cu gândul că pur si simplu… asta e!

Totuşi în acea noapte, avea o poftă teribilă de somn.

Terminase cursurile mai devreme decât şi-ar fi putut închipui, astfel avuse timp să îşi rezolve toate temele pentru cursurile din ziua următoare. Nu o apucase miezul nopţii trează. O năpădise o oboseală teribilă pe care nu o mai simţise de foarte multă vreme, fără vreun motiv anume, dar concretă, astfel trântindu-se în pat în jurul orei unsprezece.

Totuşi, se trezise în miez de noapte, în vocea colegei sale care încă mai lucra pentru proiectul de a doua zi. Somnul se mai subţiase un pic, având ca rezultat şoaptele stranii ce o trezise brusc.

-Ai început să vorbeşti singură? spune ea la auzul şoaptelor. Eşti pe drumul cel bun.

Ironia din voce nu era născută cu răutate. Poate un pic irascibilitate pentru faptul că după atâtea nopţi de insomnie, un somn dulce fusese înmormântat, cine ştie pentru câtă vreme. Dar nu era vina nimănui…

-E un adevărat coşmar! Dar-ar să dea! răspunde colega ei de la birou. Mă ustură ochii de somn şi abia îmi pot mişca degetele. Coloana mi-a amorţit, iar picioarele nu mi le mai simt. Ce poate fi mai perfect de atât?

-Prezentarea proiectului mâine dimineaţă, răspunde apoi îşi trage pătura până la baza bărbiei închizând ochii pentru a se cufunda din nou în întunericul dens al unui propriu-zis somn.

Auzi apoi, scârţâitul scaunului de la birou, paşii “îngrijiţi” ai colegei sale, act finalizat de sunetul uşii camerei, deschizându-se, apoi închizându-se.

Rămăsese singură.

Încerca din nou să prindă acea legătură cu somnul însă eşuă după câteva zeci de secunde.

“Drace… Iarăşi…” bombăni în gând fata foindu-se o vreme pe aşternuturile parcă prea calde pentru gustul ei.

O linişte teribila cuprinde camera întunecată, licărită doar de becul orb al veiozei de pe birou.

Impietri însă în aşternuturi, în momentul în care un sunet scârjoli liniştea…

Era un sunet… ce nu îşi avea locul în acel moment. Era normal în existenţa camerei, dar nu în acel moment. Imposibil. Colega ei nu se întorsese în cameră, şi totuşi… sunetul creionului zgâriând coala de hârtie... Fata nu deschide ochii, nici măcar nu îşi mişcă trupul. Dar zgomotul continua… nu era un zgomot în zig-zag, era un zgomot clar şi disciplinat, ca şi când acel creion chiar scria pe acea coala. Era sunetul unei forme de scris…

Sunetul persista…

Se auzi apoi întrerupătorul veiozei, lumina stingându-se. Scârţâitul scaunului de la birou, apoi câţiva paşi lenţi ce se opresc… exact lângă patul ei. Şi atât.

Linişte.

Fata deschide ochii speriată, ţinându-i împietriţi în întuneric. Nu avea ce vedea, pentru că dormise cu faţa la perete. Prezenţa necunoscută era undeva în spatele ei… nemişcată, liniştită, cu ochii ţintă peste trupul ei, acoperit de o pătură fără folos ce ar fi putut dispare instantaneu.

“Nu se mişcă… Nu pleacă” gândi fata simţind cum pulsul i-o ia razna.

Trupul începu să îi tremure, iar fălcile i se încleştară. Ar fi vrut să strige, dar nu îşi putea mişca maxilarele.

Aproape că acea prezenţă îi sufla în ceafă.

Gandul i se duce brusc la colega ei, rugându-se ca aceasta să îşi facă apariţia în cameră.

“Doamne, unde s-o fi dus? Să se întoarcă… Să se întoarcă!”

Gândurile parcă îi erau înghiţite. Pe coridor nu se auzea nici o mişcare ce ar fi putut să lase impresia că fata avea să se întoarcă în cameră. Şi prezenţa… prezenţa întinse o mână spre umărul fetei acoperit cu acea pătură nenorocită ce reprezenta parcă un scut din hârtie creponată, mai fragil decât aripile oricărui fluture. Fata îşi înconvoaie trupul, ca şi când şi-ar fi strâns umărul spre interior pentru a nu fi atinsă.

“Nu. Doamne! Nu!”

Îi simţea respiraţia mai aproape ca niciodată, iar atingerea…

Atingerea era iminentă.

Camera uşii se deschide însă zgomotos, un val de lumină venit de pe coridorul căminului, cucerind întreaga cameră. Fata deschide ochii, simţind prezenţa retrăgându-şi mâna şi schimbând direcţia privirii. Nu se mişcă din pat. Stă nemişcată, aşteptând ca…

Un ţipăt ascuţit răsuna liniştea în întreaga clădire, născând teroare peste tot în jur. Fata rămâne nemişcată în pat, încercând să înţeleagă ţipătul colegei sale care împietrise în uşă. Îşi făcu curaj şi îşi întoarce privirea către centrul camerei.

Ochii îi ieşiră din orbite, iar pulsul inimii atinge limita extremă.

Un coridor puternic luminat de neoane ce niciodată nu pâlpâiau. De-o parte şi de alta, uşi, uşi albe, identice cu pereţii, cu tavanul, cu marginea ferestrelor din capete, cu… până în acea noapte.

Undeva în capătul coridorului, ultima sau penultima cameră, o uşă era deschisă.

Din acea camera, un val puternic de lichid roşu, vâscos, pornit parcă de un uragan în marginea oceanului, ieşi invadând “albiciunea” coridorului. Valul se izbeşte de marginea opusă a holului, formând apoi alte valuri mai mici, ce invadară gresia coridorului. Acum totul se colorase. Albul se îmbinase cu o culoare roşiatică de aceeaşi tărie.

Stropi de sânge circulau nervoşi pe pereţii holului, creând peste gresie o mocirlă colorată a irealităţii.

Trup de sticlă

1

“Vino cât mai repede la mine, te rog!”

O parte din ultimele ei cuvinte.

Fără sens… Fără oprire… Totalmente repetate.

“Vino cât mai repede la mine, te rog!”

“Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar!”

“Deja am început să tremur…”

Şi a continuat.

“Vino, te rog!”

Iar eu m-am dus…

2

-Vino cât mai repede la mine, te rog! îi ziceam cu vocea tremurând şi cu doze de lacrimi gata să iasă în văzul lumii.

Priveam monitorul computerului şi încercam să mă fac să cred că nu este adevărată acea pală a realităţii. Chiar de mi se demonstra contrariul… acel demon nu avea nici-un drept să vină după mine.

Totuşi o făcea.

-Vino cât mai repede la mine, te rog!

Tot repetam.

Iar el se chinuia să înţeleagă reacţia mea, deşi era aproape imposibil, pentru că nu făceam altceva decât să repet nişte cuvinte ca o poruncă, dupa o discuţie, aparent, fără importanţă, legată de o persoană ce nu trebuia să ajungă din nou la mine.

-Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar…

-Linişteşte-te! Într-o jumătate de oră sunt la tine!

“Sper ca o jumătate de oră să nu fie prea mult…”

-Deja am început să tremur…

Eu tot repetam tremurând cuvinte fără sens, iar el a închis telefonul apucând drumul către apartamentul meu.

Eu continuam să repet…

El nu mă mai putea auzi.

3

Îşi cumpărase acei tenişi negri de curând. Îi găsise undeva la reduceri şi nu vroia să rateze ocazia. Aparţineau unei firme destul de bune, cunoscute în acel oraş în care moda mai în fiecare perioadă o lua razna, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, cu sau fără explicaţie. Nu conta dacă te prinde ceea ce porţi, important e să ai şi tu acel tip de blugi pe care cel de lângă îl poartă, sau îţi expui aceeaşi combinaţie dintr-o şapcă şi o cămaşă în carouri precum ai văzut tu la un gagiu în troleu.

El, chiar dacă nu făcea parte din categoria celor care se modeleaza dupa cum bate vântul prin magazinele oraşului, făcuse o pasiune pentru acel tip de tenişi. Aveau o formă diferită, iar modelele erau pe departe cele mai bune din oraş.

Talpa neagră a tenişilor se lipi de la primi paşi făcuţi în cameră, peste balta formată de lichidul alb şi vâscos scurs dintr-o cutie de lapte ce probabil picase de pe noptiera din apropierea uşii.

Muzica încă mai dansa în interiorul camerei luminate puternic de Soarele ce clipocea feroce undeva în dreptul ferestrei, ca şi când era destinat ca tânărul să vadă întreaga imagine macabră ce se autodesena la doar caţiva paşi de el. Veioza avea arborele spart, aruncată undeva într-un colţ de cameră, cu cablul acumulator târât după ea. În mijlocul camerei se afla o pernă cu îmbrăcătura sfâşâiată, iar lângă aceasta bucăţi dintr-un pahar ce avuse ceva lichid în el în momentul impactului cu şifonierul, care şi el părea destul de răvăşit.

În pat, printre aşternuturile deranjate, se întindea trupul ei neînsufleţit.

Avea ochii goi şi înroşiţi, buzele pierdute de culoare, iar în jurul gâtului se formase o pată vânătă ce parcă modela două palme. Mâna dreaptă îi atârna nefiresc, degetele-i atingând podeaua.

În acea cameră se dăduse o adevărată luptă, iar totul se finalizase prin strangularea tinerei brunete cu ochi de turcoaz ai cărei ochelari de vedere zăceau sparţi undeva alături.

1

Norul cenuşiu ce se abătuse asupra oraşului în acea dimineaţă părea că va persista câteva zile bune. Soarele părea inexistent în spatele acelui fundal, iar temperatura scăzuse vizibil din momentul în care un vânt rece adia uşor printre braţele copacilor ce începeau să se golească de frunze.

Ploaia mocănească ce se scurgea către treptele pământului, izbea puternic formele descoperite, creând o simfonie greu de ignorat.

Toamna îşi intrase în drepturi.

Toamna…

E toamnă…

În iarnă avea să se împlinească un an.

-Un an…

Tânărul îşi fixase ochii asupra pozei în urmă cu jumătate de oră, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Nu îşi luase umbrela la el, şi deşi ploaia îl deranja destul de tare, nu se putea convinge să plece din faţa mormântului fostei sale iubite.

În câteva săptămâni avea să se împlinească un an de la moartea sa, un an de la ziua în care ea îl chemase disperată, iar el o găsise strangulată peste aşternuturile răvăşite, într-o cameră în care cu siguranţă se dăduse o luptă.

Nu putea uita acele imagini…

Nu îşi putea lua mintea de la ea…

În primele şase săptămâni de la moartea fetei, Mihai îi vizitase mormântul în fiecare zi, de cel puţin două ori, petrecându-şi zeci de minute în genunchi în faţa acestuia, scurgând adeseori valuri de lacrimi. După această perioadă, reuşise să se mai calmeze, încercând să îşi pună viaţa în ordine.

Asta fusese dorinţa ei cea mai aprigă: ca Mihai să aibă o viaţă ordonată, ajungând să îşi urmeze visul.

Îşi mai calmase sufletul, însă de la plecarea ei nu s-a putut uita la nici o altă femeie. Refuza în totalitate legături cu alte femei, iar prietenii încercând să îl scoată din această stare, mai mult îl înverşunau.

Devenise un om tăcut şi antipatic. Cu greu te puteai înţelege cu el, iar liniştea reprezenta cel mai important lucru din viaţă. Rar ieşea din casă pentru a se recreea, rar lua legătura cu prietenii săi, rar accepta o invitaţie de la aceştia şi niciodată nu călca în faţa altei femei.

-Pentru mine… tu vei rămâne iubita mea…

Îşi făcuse o promisiune şi avea să o respecte, oricât de absurdă părea.

Cât despre făptaş…

Poliţia nu îşi bătuse prea mult capul, cazul rămânând neconcluzionat. Pentru multă vreme, Mihai fusese suspectul numărul unu, însă se părea ca alibiul său fusese îndeajuns de puternic încât să scape de acuzaţii.

În mintea lui se întreba cum ar fi putut fi el ucigaşul, având în vedere suferinţa prin care trecea.

În fiecare noapte o visa, în fiecare zi vorbea cu imaginea ei, imaginea ce îi apărea din ce în ce mai des în camera lui, în fiecare dimineaţă aştepta ca ea să îl trezească cu un telefon sau mesaj. Nimic din toate astea nu se mai întâmpla.

Ea era acum în lumea celor drepţi şi nu avea să se mai întoarcă decât prin amintiri.

Mihai atinge poza cu vârful degetelor stăpânindu-şi cu greu lacrimile.

-Îmi este dor de tine… sopteşte el, apoi îşi luă la revedere din priviri, întorcându-se cu privirea în pământ, pornind spre aleea principală a cimitirului.

Bocancii îi intraseră adânc în noroiul ce se formase printre crucile jilave, iar ploaia părea că se înţeţeşte pe fiecare minut ce trecea din acea zi. Nu era un fapt prea important…

Nimic nu îl putea opri din drumul său către a o vizita pe iubita lui, fie ea şi moartă.

Părăsi cimitirul fără să privească înapoi.

La porţile acestuia îşi înfige între buze un Camel pe care îl aprinde cu bricheta argintie şi uzată de trecerea timpului.

Trage două fumuri rapide, lăsând nicotina să îi pătrundă în plămâni.

Câteva picături de ploaie (ceva mai rătăcite) udă hârtia ţigării, albăstrind-o într-un mod neplăcut, apoi brusc, gustul tutunului deveni un pic neplăcut. Mihai strâmbă din nas, continuând însă să tragă fumuri repetate şi rapide. Aruncă aproape jumătate din ţigare undeva pe mijlocul şoselei ce se întindea jilavă în acea zi pe lângă zidurile cimitirului, apoi urmă calea către casa, cu aceleaşi gânduri ce îl chinuiau de aproape un an de zile.

Străzile erau pustii în acea zi de duminică, zi deloc plăcută din punct de vedere meteorologic. Se părea că sfârşitul de săptămână nu se alegea favorabil unei ieşiri în oraş ori la o plimbare prin bulevardele centrale. Era o zi simplă de zăcut în vârful canapelei, privit la televizor, şi din când în când să îţi mai săruţi logodnica.

-Logodnica… se auzi băiatul spunând.

Se opri în loc hipnotizat de acel cuvânt.

Cei doi urmau să se logodească imediat după sărbătorile de iarnă, începând pregătiri pentru un nou drum.

Păcat că nu au apucat acel moment.

Păcat că ea nu a putut trece de sărbătorile de iarnă.

Vreme de câteva minute rămase împietrit în mijlocul trotuarului, inundat de picături de ploaie şi cristale de lacrimi ce apărură în colţul ochilor în secunda imediat următoare.

În următorul moment, pentru câteva secunde amărâte, Mihai simţi un miros cunoscut (printre liniile afişate de ploaie) undeva în spatele său. Tresări însă nu îşi întoarce privirea. Îl recunoscu instantaneu şi îl sorbi trăgându-l cu putere în plămâni. Era acel miros lângă care şi-ar fi dorit să se trezească în fiecare dimineaţă. Era acel miros angelic şi pur ce ar fi înmiresmat orice groapă de cadavre de pe acel pământ. Era acel miros ce îl urmărea de atâta vreme… cu sau fără gazda lui.

Un sentiment ciudat îl năpădi, mai puternic ca oricând simţind prezenţa ei undeva în apropiere.

Ştia că e doar o iluzie aşa că nu se chinui să o caute din priviri…

Ochii i se inundară.

Îşi duce palmele la ochi şi începu să plângă zgomotos. Simţi cum picioarele nu îl mai ţin, astfel, în secunda următoare, tânărul se prăbuşi în genunchi lăsându-se lovit de ploaia ce părea că se înţeţise doar asupra lui.

Al tău sânge are gustul mierii…(sau Contur de Hârtie)

1

Doar în visele sale a sărutat-o…

Niciodată nu a atins-o, niciodată nu a ţinut-o de mână, niciodată nu i-a simţit buzele aproape ori respiraţia la nivelul pieptului.

După atâtea vise, după atâta amar de vreme, ale lor buze s-au înconvoiat, atingându-se pentru prima… şi ultima oară. O altă dimensiune s-a deschis, întreaga realitate transformându-se în acel vis pentru care el trăia de atâţia ani. Şi-a lăsat sufletul ca sclav pentru prezenţa şi existenţa ei, încercând pentru tot posibilul să ajungă cea mai importantă persoană din viaţa fetei.

Acel sărut însă, acea atingere, acea prezenţă, toate au fost mult prea scurte.

Se iubeau.

Chiar şi când cerul era înnorat ei reprezentau cele două stele ce întotdeauna aveau să strălucească mai puternic decât orice rază a Soarelui.

Cu toate astea… orice minune durează trei zile.

Vocea ei răsuna perfect în orice circumstanţă, însă ale lui vorbe niciodată nu au pătruns în sufletul fetei. Fecioara din el îl împiedica să arate ceea ce simţea, ceea ce dorea să creeze alături de ea. Pentru prima dată, sufletele pereche îşi dovedeau existenţa.

Cicatricile din trecut însă… nu aveau să treacă niciodată.

Decăderea acelui înger avea să îşi facă simţită prezenţa chiar şi în această idilă.

Deşi visele lui se amplificaseră, conducându-i mintea către noi ipostaze de genul “pentru totdeauna împreună”, realitatea îi arăta altceva. Moartea ei i-a demonstrat că nu întotdeauna se întâmplă ca doi oameni să se iubească pentru a rămâne împreună. Sunt şi alţi factori ce pot influenţa acea legătură, oricât de puternică ar fi ea.

Nu a fost de faţă atunci când ea a alunecat către lumea celor drepţi, însă a fost prezent atunci când s-a aruncat peste sicriul ei prima lopată de pământ. A privit totul cu încetinitorul încercând să nu se prăbuşească alături de ea (chiar dacă asta şi-ar fi dorit). I-a jurat credinţă şi de atunci, nicio altă pereche de buze nu l-a mai atins. Nicio altă privire nu l-a mai desenat. Nicio altă mână nu l-a mai mângâiat. Niciun alt trup nu a mai dansat alături de el în ploaie. Nicio altă voce nu i-a mai luminat fiecare dimineaţă. Nicio altă prezenţă nu s-a mai aflat peste creştetul aurei sale.

Următoarele vise… coşmarul cel de-apoi.

Trupul ei zdrobit se afla întins în neant aşteptând ca şoferul drumului către judecată să îşi facă apariţia.

El, îşi făcu apariţia (ceva cam târziu…) prinzând un ultim firicel de sânge ce se scurgea din colţul gurii ei. Acele buze… Acei ochi… acum erau închişi şi morţi.

Se prăbuşi în genunchi lângă trupul său, simţindu-şi ochii ieşind din orbite. Îşi simţi membrele făcute din gelatină, iar creierul îi intrase în colaps. Inima îi bătea din ce în ce mai puternic, iar braţele începură a-i tremura. Mimează câteva atingeri peste trupul ei, apoi privi haotic în jurul său, în camera devastată.

Pe colţul biroului, undeva lângă tastatura computerului care încă funcţiona, zăcea întinsă o poza ceva mai veche ce contura chipul ei… zâmbind.

El o apucă cu mâinile tremurând, privind-o cu ochii bulbucaţi, ieşiţi nebuneşte din orbite. Într-unul din colţurile acesteia, două picături de sânge zăceau aşteptând să se unească într-o pată roşiatică. Băiatul le atinge cu vârful degetelor şi, în tendinţa de a le şterge le intinde pe întreg colţul pozei, formând o roşeaţă măzgălită pe un fundal incert.

Era singura poză pe care o putea avea cu ea.

Cu mâinile tremurând bagă poza în buzunarul de la piept al gecii de piele, apoi se ridică şi păşi afară din cameră, cu aceeaşi privire paranoică, lăsând cadavrul în mijlocul camerei, aşteptând ca medicii legişti şi forţele de ordine să îşi facă apariţia. Cu vocea tremurând îşi şoptea mergând:

-Această despărţire niciodată nu a existat… Această despărţire niciodată nu a existat… Această…

2

Noapte de noapte, se trezea într-o baie de transpiraţie, cu trupul schilodit în spasme incontrolabile, pupilele dilatate şi palmele tremurând. Visa din ce în ce mai des acea ultimă ipostaza în care o văzuse pe fata ce încă mai trăia în sufletul lui. De cele mai multe ori, în vis, el îi săruta buzele reci şi vinete, iar ea deschidea ochii revenind la viaţă. Atunci visul devenea coşmar datorită gândurilor ce îi invadau gândirea.

-Dacă aveam să o sărut, ea avea să se întoarcă?

Un gând prostesc… dar real pentru lumea în care el trăia.

Nu ţinuse cont cât timp trecuse de la dispariţia ei, poate o lună, poate mai multe, poate un an, poate doi… Pentru el însă, relaţia nu se sfârşise niciodată.

3

Dormitorul era înecat de o lumină puternică ce mângâia scamele şi praful, care dansau jucăuş în atmosfera din interior. Ca în fiecare dimineaţă, jaluzelele erau deschise, permiţând razelor de Soare să patrundă pentru a mântui întunericul sufletesc în care tânărul se scălda. Era început de vara, iar temperatura crescuse semnificativ încă de la sfârşitul lunii mai, perioada perfectă pentru un concediu de o săptămână în care robul capitalismului şi-ar fi putut odihni gândurile şi trupul prin somn de lungă durată şi confortabil, plimbări prin parcurile oraşului, destindere în faţa televizorului… Era prima zi de concediu şi avea să profite de ea.

Atmosfera în interiorul încăperii era destul de înnăbuşită, iar imediat cum deschise ochii, Laurenţiu simţi un miros de aer greoi ce parcă ridica temperatura reală. Se ridică din pat întinzându-şi oasele, apoi păşi greoi până în dreptul ferestrei pe care o deschide cu mişcări calme şi sigure. Îşi lasă chipul izbit de raze de Soare, urmat de o mireasmă placută şi răcoroasă (în comparaţie cu ceea ce se simţea în încăpere), a minutelor dimineţii unui nou început de vară.

Zâmbi.

Apoi îşi întoarce privirea către patul din care tocmai se ridicase, păşi înspre el, se apleacă şi săruta chipul iubitei sale ce stătea întins pe perna ce dormea veşnic goală.

-Bună dimineaţa, iubito! Mă duc să pregătesc o cafea, când te trezeşti mă găseşti în bucătărie.

Se opri în baie pentru a se spăla pe faţă, apoi păşi pe holul apartamentului până în bucătăria înmiresmată de mirosul de rouă ce mângâia iarba din faţa blocului. Lăsase special fereastra deschisă în bucătărie. Ştia că EA adora acel miros…

Aprinde ochiul cel mic al aragazului, apoi pregăti ibricul pentru două porţii de cafea.

-Imediat este gata şi cafeaua, spune el zâmbind.

O tăcere infernală era vizibil aşternută în întreg apartamentul, singurul zgomot creându-se ca pe un fundal, sunetul ibricului în care sfârâia apa pregătită pentru cafea.

-Ai dormit bine?

Laurenţiu deschide uşa unui dulap din care scoate un borcan de cafea pe care îl deschide cu aceleaşi mişcări calme, punând câteva linguriţe din praful maroniu-închis, în ibricul ce sfârâia din ce în ce mai nervos. Mestecă în lichiul ce se colorase, aşteptând apoi ca întreaga acţiune să se finalizeze.

-Mi-am luat concediu săptămâna asta. Mă simt un pic obosit şi chiar vreau să mă relaxez. Tu cum ai cursuri săptămâna asta? Speram să petrecem ceva timp împreună dacă tot sunt liber zilele următoare.

Camera se îmbibă de un miros proaspăt de cafea, înţepându-i băiatului nările într-un mod plăcut.

Închide aragazul, apoi ridică ibricul turnând cafea în două ceşti pregatite deja pe masă. Se aşeză apoi pe un scaun şi sorbi uşor din lichidul fierbinte, încruntându-şi privirea de la aburii puternici ce îi mângâiau chipul.

-Sper că a ieşit pe gustul tău, spune el aplecându-se apoi pentru a săruta chipul desenat din faţa lui.

În momentul următor, ca într-o trecere dintr-o dimensiune în alta, privirea băiatului se încrunta vizibil, iar ochii picară gânditori undeva în gol. Dupa alte câteva secunde, mâinile începură a-i tremura, câteva valuri de cafea scurgându-se din ceaşcă pe farfuriuţa albă ce se cutremură seismic între degetele încordate ce o încleştaseră.

-De ce nu îmi răspunzi? întreabă Laurentiu scrâşnind din dinţi, privind ameninţător chipul static din dreptul mesei. De ce taci…?

Alte valuri de cafea zburdară peste buzele ceştii deja mânjite de lichid maroniu în stadiu de uscare, aşezându-se vâscos pe formele farfuriuţei.

-Întotdeauna ai tăcut! Niciodată nu ai comunicat! Spuneai că relaţia noastră nu o să meargă niciodată, că nu suntem făcuţi unul pentru altul, chiar dacă ne-am dorit unul pe altul atât de multă vreme. Cum ar putea să meargă dacă tu nu comunici? Eu încerc! Vezi? Încerc să fac totul să mearga aşa cum trebuie, aşa cum îmi doresc, aşa cum probabil ne…

Băiatul se opri brusc, mâinile devenind statice.

-Tu? întreaba el privind chipul fetei în continuare încruntat. Tu îşi doreşti asta?

Încăperea se lasă inundată de o linişte mortuară.

-Tu… îţi doreşti asta? repetă Laurenţiu pe un ton ameninţător.

Din liniştea totală, atmosfera se schimbă într-una agitată, băiatul sfărâmând ceaşca de cafea în peretele din faţa lui, apoi cu ochii nebuneşte ieşiţi din orbite, fixaţi pe conturul de pe marginea mesei, loveşte haotic mobila din jurul său.

-V O R B E Ş T E ! ! ţipă el, scuipând venin din adâncul sufletului.

Sub loviturile sale, cealaltă ceaşcă de cafea se varsă, pătând unul dintre colţurile mesei, vaza de pe bufet se sfărâmă, dând voie firicelelor de apă să se scurgă peste tot în jur, iar câteva farfurii proaspăt spălate, aflate lângă chiuvetă, se crăpară progresiv, învăluite de o disciplină chiar ciudată.

Pe un ultim sentiment de paranoia, Laurenţiu se prăbuşi în genunchi prinzându-şi părul cu degetele sale osoase. Avea încă ochii ieşiţi din orbite, iar membrele îi tremurau frenetic. Câteva lacrimi îşi făcură apariţia, formând o şuviţă uşor încreţită până în colţul buzelor, unde formară un cap de cascadă pe linia gurii. Laurenţiu le simţi instantaneu gustul sărat… şi plăcut.

Se părea că întreaga situaţie îl transformase într-un doritor de durere, într-un masochist sentimental care adora să se joace cu orice întâmplare tristă, transformând progresiv totul într-o adevărată tragedie. Egocentrism, probabil… aşa cum şi ea îi zicea.

MIHAI ENE - POEZII -

2011-12-08T09:50:00.001+02:00

Cafea cu vise

urmăream fără sens ritmul

respiraţiilor sacadate

scăldate în lacrimi de vodkă

până când din scrumieră,

din cenuşa viselor

două corcoduşe bete

sar pe tobogan

direct în crema de ciocolată

vocea ei îmi flutura prin vene

şi-mi transforma plămânii

în ere glaciare;

câteva momente mute

i-au fost de-ajuns să sape

cu gene false

fiorduri amăgitoare de iubire

expresiile feţei mă luau de ceafă

şi mă lipeau de termopanul

fericirii şi indolenţei;

iar ea privea atotştiutoare

din argon

îmi oglindeam privirea

în cafeaua rece

şi simţeam cum până şi

stările psihotice de ieri

i-ar fi fost mai convenabile

Mai beat ca fericirea

în bezna din hol respiram apăsat

ca un asistent după program

ce-şi face loc prin sângele de peste zi

şi-şi tratează echimozele sentimentale

cu frectii etilice interne

ca să pot intra fără efort

ar fi trebuit să-mbrac reverenda de cler

candidat la martirul anului,

convins până în pânzele albe

că-i pute gura a sfinţenie

venisem de la chioşc. îmi zise unu’ ieri

că cică dau ăia fericire la kil:

am luat 3 grame. în ziua de azi

până şi fericirea-i costisitoare;

curvele de lux se dau mai ieftin

în birtul îngerilor beau cu fericirea mea,

cot la cot, până când si ea căzută sub masă

de supărare, mă părăseşte;

mă întorc cu mâinile-n buzunare

fără pâine sau ţigări şi-adorm pe preş.

VALENTINA ALBU - PROZA -

2011-12-08T09:33:00.002+02:00

Un sarut

Luni, o zi de vara torida. Este mijlocul lui august si aerul greoi face ca dispozitia mea sa nu fie prea vioaie... n-as putea spune totusi ca lumina rosiatica m-ar bine dispune, desi anunta plecarea acasa.

Ah, huruitul acela infernal imi da dureri de cap. Imi aprind o tigare.

Sunetul masinii de scris s-a oprit, iar Maria isi strange rapid lucrurile. Se intalneste cu sotul sau, la intrarea uzinii. Au intalnire cu fam. E. la 7. E 17 si 10 min. Maria ma repede catre usa si ma cearta, in acelasi timp, pentru ca fumez fara ea.

Avem un cod, in fiecare zi, la 10:30 si la 15:15 avem intalnirea „de tigara”, la etajul trei in sala veche a arhivei. Nu sunt multe lucruri acolo: o masa veche, un fotoliu mancat de molii, nu prea reusit nici la vremea lui.. inspiratie a stilului eclectic al anilor 80, dar acceptabil pe langa cutiile vechi cu dosare prafuite si ingalbenite de trecerea timpului, unde lumina nu intra decat printr-un oblon ce a fost prins in cuie. Dl. E l-a fortat intr-o dimineata. Acum fumul de tigara poate iesi afara. Deseori, Maria, sotul ei si Dl. E se intalnesc acolo. De 3 luni, Maria ma invita cu ea „la etaj pentru o tigare”. Asa am inceput sa fumez.. .

Acum 2 saptamani, Maria mi-a povestit ca sotii E urmeaza sa organizeze o serata cu ocazia aniversarii a 12 ani de casnicie. Abia atunci am realizat ca Dl. E nu trebuie sa aiba mai mult de 35 de ani. E un tip cam prafuit, la fel ca si locul acesta, sacoul negru, camasa alba, cravata in dungi si pantalonii crem sunt nelipsiti din tinuta sa. E inginer la uzina. Seful mereu are nevoie de sfatul sau, iar Maria ma trimite intotdeauna sa-l chem. De fiecare data cand il anunt ca ii este ceruta asistenta, imi spune „scumpa”si raspunde ca va veni de indata, numai sa-l astept un minut.

Pe drum inapoi spre birou niciunul nu spune nimic si nici nu se observa. Ma gandesc ca pana acum nu am observat parul blond, tuns scurt si nici mainile fine..se vede ca nu e muncitor de rand..dar ce il face deosebit fata de alti barbati? Ar fi..nimic! sau poate sunt ochii..scantei azurii si privirea fixa,oare ce gandeste?! Nu spune nimic, nu schiteaza nimic. Ma intorc si merg inainte.

Simteam nevoia sa aprind o tigare. Nu puteam sa nu ma gandesc ca acum 2 ore am facut ceva inadmisibil. Si totusi de ce nu simt niciun fel de remuscare?! De fapt nu simt nici macar bucurie, ori vre-un sentiment asemanator.. nu simt nimic,.. gol.

...Era ora 15 fix, Maria povestea ceva din ce a facut sotul ei aseara, nu o ascultam prea atenta. Decat zambeam trecator si dadeam din cap aprobatoare. Ce-i drept mai scapam si cate un „vai, bineinteles”.. . ati sesizat vreodata cum uneori putem sa disociem frazele? Alegem ce vrem sa auzim sau sa spunem. Pornim o fraza, gandim in avans si fara sa-ti dai seama continui fraza cu totul alta idee decat cea initiala. Cei din jur trebuie sa fie tare nedumeriti.

- E deja 3 si 10, cred ca azi nu am sa te insotesc la o tigare. Sotul meu vrea sa dau un telefon dnei E sa confirm ora petrecerii!, spuse Maria evaziva.

Ma intorc spre ea surprinsa, abia acum am ascultat-o pentru prima oara.

- Dar tu du-te linistita, termini de redactat cererea cand te intorci!”, zise Maria ceva mai vioaie, parca incerca sa se convinga pe sine de ceva.

- Sotul tau va fi sus, nu-i asa?, am intrebat putin sceptica.

- Nu. Am stabilit cu Andrei ca ne vedem jos, in fata portii, langa telefonul public. Tu du-te linistita! Mihai te asteapta!...si ma impinge spre usa...”am stabilit”, „te asteapta”... „Mihai”...sunt cuvintele care imi raman intiparite in memorie. Ce vrea sa spuna?!

Dar e atat de cald! Am nevoie de o tigare! Vreau sa ma intorc la birou, dar parca m-a cuprins o moleseala teribila si tot ce pot face e sa merg inainte. E prea cald sa gandesc, sa respir, sa vorbesc. Fusta neagra peste genunchi mi se lipeste de picioare. Sunt 40 de grade afara. Am hotarat sa nu-mi port ciorapii de matase azi. Sacoul e sufocant, noroc ca bluza de matase a mamei e racoroasa, altfel ar fi fost imposibil sa trec de ziua asta. Daca as putea sa nu mai vin, daca nu as trai in astfel de timpuri, daca nu as fi trait azi, daca as putea sa plec de aici! Ma uit in spate instinctiv.

Usa e mereu blocata si cu greu pot sa o deschid singura. O imping cu genunchii. Cineva deschide usa pe dinauntru. M-am speriat...”ma asteapta”.. . Ma uit iar in spate.

Dau din cap in semn de salut. E prea cald sa vorbesc. Dl. E imi zambeste pentru prima oara!

- Poftim scumpa- imi ofera un foc. Buzele mele ating tigarea si trag primul fum. Imi dau bentita alba jos, peste parul drept, negru. Bentita- obicei pastrat in liceu. Ce stupid! Mai arunc o privire spre usa.

- Vrei sa o inchid?

Nu e nevoie sa raspund pentru ca deja s-a ridicat si a inchis-o.

- E frumos afara azi!, si ochii azurii imi intalnesc privirea neagra.

Ii zambesc familiar, „e cald”, ii spun.

- Cu siguranta.

Sta in picioare langa oblon. Eu m-am asezat pe masa, picior peste picior.

- Uzina functioneaza foarte bine, am marit productia cu 15% in ultimele 2 luni- ( nu ca m-ar interesa..)

- Inteleg!, ii raspund ( desigur ca nu inteleg, sunt o simpla secretara si nu-mi pasa decat sa ajung acasa in fiecare seara).

Se intoarce zambind spre mine. Mai trage un fum si ma intreaba daca sunt singura la parinti.

- Nu, mai am doi frati mai mici. Amandoi sunt inca la liceu..

Se uita pe geam- nu cred ca il intereseaza fratii mei asa ca nu continui. Trag un fum.

Il intreb daca are copii..imi raspunde cu o intrebare: „Esti fericita?”

- Ce e fericirea?

- Fericirea e atunci cand ai tot ceea ce iti doresti in viata.

- Sunt fericita cu ce am acum.

Oare ce am spus de i-a pierit zambetul?..ma amuza. Se uita foarte serios la mine. Iar ii sclipesc ochii. E atat de organizat , de educat si atat de retras. Aceasta e prima conversatie adevarata in trei luni de zile. Isi stinge tigarea. Ii urmez gestul si el imi aprinde alta. Pune bricheta pe masa si se sprijina in stanga si dreapta mea. Eu trag un fum, in timp ce el se uita la mine. E atat de cald.. Imi atinge usor genunchii si apoi ma saruta pe gat. Mainile sale se plimba pe corpul meu si imi ating sanii, imi cuprinde tot spatele cu o singura strangere de brate. Il sarut. Gustul lui e sarat si dulce. Miroase a lavanda din cauza camasii imparfumate. Mainile lui fine par atat de puternice acum. Ma vor! Imi desparte picioarele si ma impinge pe spate. Mai iau un fum.. Ma trage spre el, imi las sa cada tigarea pe jos..

E ora 3 si jumatate. Stau intinsa pe masa, cu fusta ridicata. El fumeaza pe scaun. Ma ridic si ma aranjez. Imi aprinde tigarea si apoi ma saruta pe frunte, nu se uita la mine. A iesit din camera si eu am ramas singura.

Oare am facut o greseala? E un barbat insurat. Oare ma iubeste?- Nu cred ca e adevarat.

Oare vom fugi amandoi in lume, ne vom rafui cu cei ce ni se opun ca Bonnie si Clyde?- Putin probabil.

Ma voi intoarce la viata de birou si el la sotia sa?- Cu siguranta. Nimic nu s-a intamplat. Ma uit in spate.

E 17 :15 si oamenii se indreapta cu miile spre portile uzinei. Merg mai incet ca de obicei. Nu vreau sa ajung acasa. Nu vreau sa am grija de cei mici. Nu vreau sa o ajut pe mama cu treburile casei. Ma uit in spate, sute de oameni iau acelasi drum ca si mine.

Oare ei stiu ce am facut? Oare Maria stie?... M-a sarutat pe frunte.. .

„Oare stie cineva ce am facut?”- Oh, nu! Am spus-o cu voce tare. Nu trebuia! Imi plec imediat privirea si ma grabesc spre casa.

Nu cred ca a fost cineva atent. Si daca era? Daca maine voi fi arestata? Daca maine nu ma mai iubeste nimeni?

Marti. Ne indreptam cu totii spre uzina. O mare de oameni, toti la fel, niciunul nu priveste inainte, toti privim soseaua.

Portile uzinei sunt inchise. Politia verifica pe fiecare. Oh, nu! Ei stiu! Ei stiu!

Ma dau inapoi, dar multimea curioasa ma impinge in fata, vor sa vada ce se intampla.

Ajung la birou. Nimeni nu a spus nimic pana acum. Intru si o gasesc pe Maria plangand in hohote in bratele sotului sau. Ei au fost cei ce au alertat politia de disparitia Dl. E, atunci cand au vazut ca nu si-a facut aparitia la propria-i serata. Dl. E a fost gasit mort. Se pare ca politia cerceteaza daca a fost ucis ori a fost sinucidere.

Era in camera furnalelor. Corpul sau a fost gasit intr-unul dintre convertoarele de cupru. Ce moarte groaznica.. si e atat de cald.. .

Am fost interogata de politie. Au fost „informati” ca am fost ultima persoana care l-a vazut in viata si ca in decursul zilei de luni am „confesat” cumva ce am facut.

„Ce am facut?”, ii intreb.

„Spune ce ai facut ieri!”

„Nimic”

„Chiar nimic?!”

„Nimic nu s-a intamplat ieri!”

Detectivul e intrerupt de unul dintre politistii sai. Se pare ca adevaratul criminal a revendicat crima victimei.

Din cauza agitatiei si a interogatoriului, am fost lasata sa plec acasa mai devreme.

Merg pe sosea si nu indraznesc sa ma gandesc la Dl. E.

Vreau sa plec!.. O sa plec.. Am luat trenul spre Bucuresti. Stau la geam si fumez ultima tigare din pachet.

... Camera aceea prafuita.. m-am uitat in spate. Si apoi l-am urmarit. Nu stiu ce m-a indemnat, era ceva ce trebuia sa fac. Coridoarele, scarile, toate se imbina atat de clar. El merge destul de repede.. e atat de cald.. . Un barbat solid il abordeaza, discuta aprins si se indreapta amandoi spre camera furnalelor. In liniste, ii urmez. Un val de caldura imi loveste fata, e atat de cald aici.. inima imi bate repede. Ii vad pe cei doi. Se cearta. Si arata spre unul din convertoare. Individul solid il impinge pe inginer si apoi pleaca. Inginerul se aduna, dupa ce era sa alunece peste bara de protectie. Fiind atat de cald aici, aburii adunati se condenseaza pe metalul pasarelelor. Stau in spatele Dl. E. Nu mi-a simtit prezenta pana acum. L-am speriat, e asa de agitat. Imi zambeste incurcat.. ma uit la el. Inima e atat de calma, bate normal. Il intreb daca ma iubeste- imi raspunde cu un zambet ironic. Ii prind fata intre palme si il sarut pe frunte. El se apleaca spre mine, sprijinit fiind de pasarela din cauza incidentului de inainte. .. ii dau drumul..peste .. a fost atat de usor.. doar asa ma va iubi numai pe mine si nu ma va parasi niciodata. Acum e barbatul special. ... eu l-am facut special. ...

Stau la geam si fumez ultima tigare din pachet. Briza imi ravaseste parul, dar e atat de placut.. am aruncat bentita pe geam.. e atat de bine..privesc cum uzina devine din ce in ce mai mica. Sunt fericita!

Fotografie la minut

Dhammapada. Budism.

“ Cei ce sapa santuri si canale conduc apele acolo unde doresc. Mesterii indreapta sagetile, tamplarii cioplesc lemnul; inteleptul se controleaza pe sine insusi.”

Vineri. Zi mohorata de toamna. Totul incepe intr-o zi ca cea de astazi…

Mi-am luat paltonul, salul roz si aparatul foto. Am iesit pe usa fara sa ma gandesc ce voi face exact, fara o directie anume. Stiam doar ca nu mai pot respira in casa. E mai frig decat am crezut, ma trece un fior rece. Ceata pe cheiul raului, oras gri, cer intunecat. Ma indrept spre nicaieri… e prea trist afara, prea trist inauntru.

Pasii mei rasuna goi pe piatra cubica. Unde ma poarta azi nu stiu. Inspir cu speranta, dar aerul rece imi inteapa plamanii si tusesc. Poate ca nu a fost o idee prea grozava sa ies azi afara…

Aventura nu vine la tine cand o cauti, ci atunci cand te astepti mai putin. As vrea sa fug departe. Unde? Nu am habar.. ma simt ca o idioata. Ce caut de fapt? Sunt prea singura .. nu e bine, devin disperata. Mai bine m-as multumi cu un prieten imaginar si m-as inchide intre patru pereti, unde sa traiesc linistita. Daca vroiam asta, nu mai ieseam ca nebuna singura, afara, pe o vreme ca asta. Cred ca o sa ninga…sau nu, cel putin e al naibii de frig. As putea intra undeva sa beau o cafea. Daca imi aprind o tigare acum, o sa-mi inghete mana… trebuia sa-mi iau manusile cu mine.

Ar fi fost bine sa am pe cineva care sa-mi incalzeasca mainile. Traversez strada. Nu pe la trecere evident. Sunt puse atat de aiurea, intotdeauna te fac sa ocolesti mai mult decat este necesar. Prefer calea mai scurta, chiar daca exista riscul de a fi prinsa. Poate de aceea drumul meu nu duce nicaieri, pentru ca l-am scurtat. Vreau sa ajung in parc pana nu se insereaza, cateva poze sa fac. Sa nu fi carat aparatul degeaba. Sa presupunem ca lucrurile nu merg bine pentru ca am luat-o pe scurtatura..hmm.. . Astept la semafor. E rosu. De data asta o sa incerc si varianta dificila. Nu trece nicio masina.. ce stupid! Stau si astept, inghetand de frig, pana imi spune o masinarie ca pot sa trec pe culoarea verde! Proasta alegere am facut.

Un tip iese din cabina telefonica. Nu stiam ca mai foloseste cineva telefonul public. Pare suparat. E inalt, imbracat intr-un costum negru cambrat, camasa alba- scoasa din pantaloni, cravata subtire neagra , tenesi, palton si in mana tine o palarie si o geanta de umar. Totul la tipul asta tipa a british. Parul castaniu ciufulit, ceva mai neingrijit, cearcanele tradeaza fie un stil de viata tulburat , fie o noapte nu tocmai reusita. Se uita la mine. Schimb repede privirea. Ah… ma holbam. Ce-o fi crezut despre mine?! Haide fa-te verde! Sa fie verde!... tot rosu… Doamne, ei cred ca sunt chiar atat de multe masini? Abia daca au trecut doua!!

- Do you have a light?

- What?- ca sa vezi, chiar e british dupa accent.. ce penibil ma simt…

- Fire? You know.. a light?, si imi arata o tigare neaprinsa. Scot bricheta din geanta. Vai! Mi-a inghetat mana! Ce frig e… si totusi imi simt obrajii cum ard! Verde, verde, verde… se uita la mine… ii simt privirea, nu te mai uita la mine!!! Ma uit in alte directii.

- Aren’t you crossing?

- What?, ah, e verde.. zambesc incurcata si trversez. Merg repede.. probabil as alerga daca nu as avea picioarele amortite de frig.. el merge la cativa pasi in spatele meu. Ma opresc in fata unei vitrine, preacandu-ma ca ma intereseaza ceva. Astept sa treaca el. O ia inainte, dar cand pornesc si eu la pas, se intoarce si merge cu spatele.

- Hi! I’m Charlie!, imi spune el zambind.

- Hi!, inima imi bate puternic… nu vorbi cu mine..doar pleaca… oare ce vrea?!

- Do you have a name?, ma intreaba ajungand in dreptul meu.

- Of course I do.

- Well, may I know it?

- Not really.. don’t you have a place to be at?

- I got lost!, imi raspunde el incurcat.

- Then you should ask for directions!, ma opresc in loc, uitandu-ma la el.

- I should!, imi zambeste larg, plec mai departe.

- Where are you going?, ma intreaba el.

- I’m up to a park, my friends are waiting. , asta da minciuna… inima imi bate tare.

- Are you a photographer? . Merg in continuare fara sa-i raspund. Ah, ce frig e.. si totusi mi-e cald. E chiar dragut tipul , daca te uiti de aproape, putin cam ciudatel, dar “cute”.

- Take a picture of me!, a spus el pozand el caraghios langa o vitrina inchisa. Zambesc, dar nu ma opresc. El ma urmareste in continuare.

- Who are you?, il intreb curioasa.

- I’m Charles, well, my mom calls me that way, my friends all call me Charlie. My nickname is unicorn ( imi face cu ochiul). Can’t believe you haven’t heard about me, everybody knows who I am, don’t you know who I am?? That’s silly! You should know who I am..

- Ok! Stop! Are you a stalker?, m-a zapacit de tot.

- Do you need me to be one?, zambeste larg.

- Not the answer I was looking for… , ma intorc pe varfuri si imi tin drumul.

- Come on.. just one picture! Look! I’m so cute!, Mai fac doi pasi, ma intorc,pozeaza in forma gravurilor egiptene. Ma bufneste rasul, ma abtin. Daca ii fac o poza, ma lasa in pace? Ma indoiesc. Ii fac poza, vine langa mine, dar eu dau sa plec. Ma prinde de brat. Ma sperii, fac un pas in spate , dar ma aduce langa el. Trage un fum si imi ofera si mie. Refuz din cap.

- Have drink with me!, spune el, uitandu-se fix la mine.

- No, let go! I’m already freezing, and I’ve lost good light because of you.

- Let’s have some coffee together, insista el.

- Why should I?

- Because I like you.

- Why?

- You’re pretty. Do you always ask stupid questions?

- Only when I’m about to call for the cops.

- Why would you do that? I’m harmless , imi spune el zambind larg.

- I bet you tell that to all the girls, il ironizez eu usor, in timp ce el izbucneste in ras. Fac un pas si ma prinde dupa umar.

- Let’s find a nice place, spune el optimist.

Cine e tipul asta? De ce ma las purtata de val? De ce mi s-au inmuiat picioarele? Cum de parfumul lui imi pare atat de cunoscut? Ca si cum noi doi ne-am mai intalnit. Religiile orientale considera reincarnarea o etapa in cursul vietii unui eon. Doi eoni destinati unul celuilalt formeaza modelul arhetipal al sufletului omenesc- hyperion .Un eon e format din corpus si anima. In axa vietii unui eon, anima e in continua cautare a sufletului sau pereche, in timp ce corpus se poate schimba de la o incarnare la alta. Este posibil ca in cursul unei vieti sa ne intalnim sufletul pereche, dar deoarece axele-vietii fiecaruia nu s-au intersectat, cei doi nu pot fi impreuna. Prin urmare, poti vedea pe strada un strain si sa stii cu siguranta ca ii cunosti fiecare ascunzis al sufletului, ca stii ce gandeste, ce simte si sa fie indeajuns o privire in ochii lui, ca sa stii! El e sufletul tau pereche, dar vei trece pe langa el si-ti vei continua drumul fara sa stii de ce esti atat de tulburat. Adevarul este ca anima se cutremura de neputinta implinirii destinului. De obicei, intalnirea cu sufletul-pereche este una „zgomotoasa” , cu tot pachetul: de fluturasi in stomac, artificii colorate, muzica pe fundal si imagine in slow-motion. Se uita la mine. Are ochii negrii si acum ma saruta pe frunte. Ce moment frumos ( deja-vu). Un amalgam de sentimente si emotii ma surprind placut, dar tot mi-e frica. Nu de el… bine, si de el, dar nu fizic. E altceva. Nu pot sa-mi explic. Intram intr-un pub. Miros de portocale si de cafea cu vanilie.

Comanda doua cafele si 2 shoturi de tequila, in timp ce ne asezam fata in fata, la o masa de la geam. Afara a inceput sa picure usor.. sau poate ninge, nu-mi dau seama. Caldura din camera mi-a ametit simturile. Imi asez camera pe masa si incerc sa-mi incalzesc mainile. Pe fundal, tonuri de jazz. El isi cauta bricheta. A uitat ca ultimul foc l-a luat de la mine? Ii intind bricheta mea. Isi aprinde tigarea pe care o tinea in gura, mi-o intinde mie si apoi isi aprinde alta , pentru el. Imi ia aparatul foto si verifica ultima poza. Nu mai e alta in aparat. Ce-i drept, nu prea il folosesc. Azi l-am luat ca pe o scuza sa ies din apartament. Dar nu ii zic. Vreau sa par interesanta. Oare de ce? Cred ca imi place… ciudat… acum ce ii zic? Nu stiu cu ce sa incep.. Imi face o poza.. lumina alba..durere intre ochi… blitzul m-a orbit…incerc sa-mi revin, in timp ce chelnerul ne-a adus cafelele.

- So, blue eyes, do you have a name?

- Huh?! Oh, yes. Iulia.

- Well, hello Jools. Finally..

- Where are you from?, il intreb eu.

- Bristol.

- And what are you up to, all the way here?

- I had a business meeting.

- What do you do?

- I’m a tech support. Is this an interview?( ma intreaba el serios), I think my palms are sweating.. ( zambeste)

- Oh, sorry.. I didn’t mean to … I haven’t done this in a while…

- What is that, talk to a person?, imi arunca cel mai dulce zambet din priviri negre.

- Something like that…, spun eu timida, cred ca am rosit…

Ceasca de cafea ma frige la degete…diferenta de temperatura aproape ca m-a facut sa o scap. El atunci o ridica de pe farfurioara, cu doua degete si sufla in cafea, apoi mi-o aseaza in mana… observa ca am mainile inghetate si lasa cafeaua jos. Isi trece tigarea in gura, si incearca sa-mi incalzeasca mainile , pe rand, intre ale lui. Raman proasta.. un gest atat de naiv si totusi atat de romantic, ma lasa fara cuvinte, fara suflare, tare as vrea sa sterg zambetul ala damb de pe fata mea, dar nu pot… zambesc in continuare. Sunt total dezarmata. El e atat de serios, natural in gesturi si totusi dezinvolt si pus pe glume.

Am ras in doua ore, cat nu am mai facut-o in luni de zile. Fara sa-mi dau seama am devenit altcineva, o fata pe care o uitasem undeva in adancurile personalitatii mele. Eram amuzanta, volubila, aveam o parere despre tot… si el era cat se poate de imprevizibil, m-am pierdut cu totul. M-am aruncat fara sa imi verific legaturile. Imatura fara speranta, nu am tinut cont de diferente, compatibilitate sau reguli sociale. Daca parasuta mea nu se deschide?.. daca ma izbesc de pamant?... a meritat fiecare secunda!

Sunt ametita, sunt beata, inchid ochii si incerc sa captez momentul, sa nu existe niciun gand si surprind acea senzatie de plutire, de zbor, de cadere. Ceva de neimaginat, de neregasit, o tacere adanca se face acum in mine. Nimic in lume nu se compara!

Am sarit fara sa stiu ca e nevoie si tot ce stiu e ca senzatia de gol, ma umple mai mult ca orice alt sentiment pe lumea aceasta. Zbor fara aripi si iminenta caderii imi face sangele sa fiarba, totul ma impulsioneaza sa sorb cu nesat din momentul acesta de libertate. Viata nu e mereu corecta, si cateodata facem greseli pe care le-am repeta fara regret, pentru ca aduc placeri interzise, pentru ca avem nevoie sa fim si egoisti. Vrem doar o frantura din ceea ce se numeste „fericire”. Toata viata cautam fericirea. Eu am gasit-o, drumul lung mi-a oferit-o. Pe scurtatura am ocolit-o, dar nu va dura, nu mai mult de o clipa, o secunda, o noapte, un instantaneu. Ceva durabil, se gaseste probabil pe calea de mijloc. Ca atunci cand traversezi strada pe zebra, dar pe culoarea rosie a semaforului.

Imagini razlete- un pom, o statuie, un semafor rosu, oameni intrand si iesind din café-louge- toate trec pe langa mine cu o viteza nebuneasca si se pierd in urma mea ca intr-un vis. Are ochii atat de negrii si totusi nu e atat de intunecat. Pune intrebari cu simplitate, fara neliniste, fara nerabdare. E atat de sigur de el, atat de impacat. Jongleaza cu maiestrie intre o tigare.. a o suta.. paharul de whiskey si trandafiri din servetelele de la cafea… atat de usor.. totul e foarte natural cu el… doar el. Cred ca aceasta fiinta nici nu observa ce succes zdrobitor are. Pare nedrept, nu-i asa? In timp ce unii se straduiesc din greu sa atraga atentia, sa farmece inimi, sa cucereasca, sa seduca, alte persoane nici nu se agita. Poate e vorba de talent… si in seductie e nevoie de talent.

“ only in the mysterious equations of love can any real logic be found”

( A beautiful mind)

Ca doi interpreti , pe o scena, ca intr-o joaca de copii, cantam, povestim, lucruri indelung exersate sau improvizatii, momente triste sau vesele, care stiu sa provoace, sa seduca, sa te puna pe ganduri.

Ora 21:00. Pasim afara din bar. Uh, ce frig e, incerc sa-mi strang paltonul cat mai aproape de corp, poate asa gerul serii nu-mi va mai atinge pielea.. burniteaza afara, cerul ar trebui sa fie de culoarea abanosului, dar in schimb are nuanta usor gri-rosiatica. Nimic din noaptea asta nu pare a fi in limitele normalului. Totul pare facut pentru o conspiratie cosmica. Orice eveniment, orice intamplare cotidiana are o semnificatie simbolica, ilustreaza o voluptate primordiala. Adevarul este aflat prin interpretarea evenimentelor ca ritualuri universale, semnificatiile constituind revelatii . Revelarea semnificatiei simbolice a gesturilor, actiunilor, pasiunilor si chiar a credintelor noastre poate fi camuflat intr-un spectacol dramatic, ce cuprinde dialoguri, dans, muzica, actiune si protagonisti. Dar astazi… e atat de frumos! Ca nu vreau sa ma gandesc ca nu e real.. vreau doar sa-mi spun replica si sa cada cortina… aplauze… si o sala multumita… un auditor atras de povestea noastra..

Isi pune palaria pe cap si ma ia in bratele lui. Se uita serios la mine. Hmmm…

- What… hmmm…

- It’s that look..

- What look?

- The one that sais you want to kiss me.., izbucneste in ras..

- There goes the moment…

- Sorry, I couldn’t hold myself, and you did ask…

Amandoi radem…dar…hmmm… mi s-au inmuiat picioarele…noroc ca m-a prins in bratele sale… buze atat de moi nu am sarutat niciodata…ce plin imi e pieptul de dorinta…ii simt sangele pulsand in acelasi ritm cu al meu…ce dulce ii e gustul…sentiment eliberator…tremur de emotie, franta in stramsoarea lui, imi taie rasuflarea. Priviri intense…respiratia aburinda… zambet inocent…

- Forgive my lips, for they find pleasure in the most unusual places.., spuse el soptit.

- I’ll forgive you, only if you do it again.

- We should be lovers, and that’s a fact!, deja zambetul meu a ajuns la limita, plutesc.. bucuria este unica emotie ce nu poate fi simulata.

- Let’s receive things as they come, spun eu. Just go with the flow, would you?

M-a cuprins si mai strans in brate si m-a sarutat lung pe ochi, pe buze, inima mea alearga mult prea repede…de data asta nu mai e un sarut pasional, ci unul cald, greu, scanteile sunt acolo, din plin, ma topesc…

- I feel I could eat you up!, spune el in gluma.

- I’m hungry too, zambesc.

- Let’s go!

“ca indivizi, suntem condamnati la libertate absoluta”- M. Eliade

Merge foarte repede, aproape ca uit de frig atunci cand se joaca printre degetele mele. Se tine de glume. E un copil. E in toata fiinta lui o tresarire exuberanta, molipsitoare, ascunde tristete ravasitoare. Fata i se lumineaza din nou , intr-un zambet ironic. Pe drum, spre Cismigiu, ne oprim la o shaormerie. O mancam pe drum. Ajungem in parc si desi e seara tarziu, e destul de multa lume.

Nimic nu e mai groaznic ca speranta, pentru ca ea prelungeste tortura.

Toti nu vor decat sa fie intelesi, iubiti, sa simta ca apartin cu adevarat unei realitati. Doi iubiti isi definesc postura in functie de raportarea la experienta, atunci cand dragostea e asumata ca fapt de viata, sentimentele transmise se bazeaza pe forta exemplului propriu. Iubirea trebuie propusa, iar nu impusa, altfel ea moare, se ofileste, neavand esenta , ancorarea intr-un model arhetipal.

Iubirea e un act personal,nu poate fi invocata decat intre doi subiecti dedicati, care trebuie sa-si abandoneze propria viata pentru dragostea sa.

Iubirea e ca o poveste, care daca e spusa foarte bine, aceasta devine reala. Si fiecare realitate nu poate fi inteleasa, decat in sistemul de semnificatii care ii este propriu.

Prima dragoste e buna atat cat tine, si desi ultima dragoste este cea care ma intereseaza pe mine, noi doi vom ramane mereu iubiti uniti de ceruri, care se vor intreba “ce-ar fi fost daca…” .

Ajungem pe Lipscani. Luminile puternice si atmosfera rece ne tin treji. Parca suntem doi copii in Ajun de Craciun. Imi ia aparatul de la gat si i-l da unui trecator:

- Could you take a picture of me and my girlfriend?, spune el, luandu-ma dupa umar si pozand fericit. Eu raman buimaca, uitandu-ma la el, surpinsa doar de rezonanta cuvantului “girlfriend”, iubita… iubita lui… lumina alba… instantaneu… stiu ca nu avem nevoie de poze ca sa apreciem momentele speciale, dar mai stiu si ca avem nevoie de ele ca sa le retraim.

- What’s that?, ma intreaba el, aratand spre o cladire bine luminata.

- That’s a museum.

- Let’s go visit it, spuse el incantat.

- Well, I do believe it’s closed. It’s only midnight, you know?

- So?!.. , se uita la mine cu o privire nastrusnica si ma trage dupa el. Oh, nu, ce are de gand sa faca? Sa-l opresc? Cred ca nu… ajungem in laterala cladirii. O usa inchisa, la etaj, un geam deschis…

- What are you up to?, il intreb eu in soapta, uitandu-ma stanga-dreapta.

- Shh, here, hold this!, imi da palaria si paltonul sau, apoi se catara pe cladirea muzeului, ce are in relief, formatiuni care permit, unei persoane cu ceva talent, sa se descurce cel putin pana la primul etaj. A intrat pe fereastra. Acum astept. E frig. Daca va fi prins? Vai, dar e nebun… si eu pentru ca l-am lasat…off. Sper ca e bine, o fi pornit vreo alarma? Inainte ca gandurile mele sa ma sufoce, la propriu, usa se deschide, un chip vesel apare si zambesc usurata. Ma trage inauntru. Inima imi bate mai tare ca oricand. Niciodata nu am facut ceva ilegal. Baiatul asta o sa-mi aduca numai probleme… in cele din urma nu mai conteaza. Traim o singura clipa impreuna, avem o viata sa o regretam.

- There’s no one here!, spune el extaziat.

- Are you sure?

- Yes!, there’s no problem.. see for yourself…, cred ca o sa-i amortesc bratul la cat de strans il tin… orice dar sa nu-mi dea drumul.

Suntem in muzeul de istorie… coridoare lungi cu tavane inalte… as vrea sa pot zbura pana la ele… Tablouri imense acopera peretii muzeului si vitrine joase cu geamuri curate le incadreaza cuminti, in fiecare ,un obiect sau artefact de importanta istorica e asezat cu grija. Lumina de afara bate discret in ferestre, lasand fasii lungi de raze sa traverseze holurile.

... am intrat intr-o camera mai intunecata, cativa pasi inaintea lui, ma intorc cu fata spre el...

Se apropie de mine si ma saruta apasat, prinzandu-mi chipul cu mainile lui. Ii cuprind spatele in bratele mele si imi trec unghiile prin carnea lui... lumini sacadate.. masini trec linistite in drumul lor afara… imi dau impresia unui moment captat pe filmul unui fotograf... ii simt toti muschii incordati de dorinta.. saruturile lui imi ajung pe gat.. ah.. imi musc buzele ca sa nu tip de placere...ma impinge de perete... il simt ca ma vrea. Il simt cu totul.. degetele lui se intrepatrund cu ale mele si ma strange puternic... greutatea corpului sau imi taie respiratia... Imi place... e incitant modul lui tandru de a-mi poseda corpul, buzele sale au grija de fiecare centimetru al pielii mele.

Toate simturile imi explodeaza animalic...tandem lumina- intuneric… tensiunea corpului lui... respiratia sa pe abdomenul meu..ploaia rece cade usor... pasiunea unei nopti primejdioase, nu se uita usor.

Imaginea asta o sa-mi ramana intiparita in memorie. Nu am cum sa uit mirosul de vanilie si portocale pe care il emana corpurile noastre. Sunt in extaz..mainile mele ii cerceteaza corpul pentru a-i simti fiecare punct de placere.

El imi daruieste tandrete- eu ii raspund cu pasiune... imi trec mainile prin parul sau tragandu-l usor spre spate- el ofteaza, ii place si asta ma incita si mai mult..ma vrea- afara, numai cerul ne e complice .

Corpurile se potrivesc..miscarile noastre se completeaza.. nu avem cale de intoarcere... clipa noastra e plina de pasiune.. extaz...eliberare.. pur si simplu nirvana. Ii soptesc „ te ador” ..si el ma strange atat de tare ca nu pot respira...zambesc. Il conjor in bratele mele si ii dezmierd tamplele,trecandu-mi mainile calm prin parul lui... ... inima inca imi bate tare... e atat de bine...

Societatea in care traim astazi e una foarte civilizata, in care suntem obligati sa zambim frumos si sa ne comportam normal, sau cel putin acceptabil cu toate persoanele pe care le intalnim. Oamenii astazi, sunt imblanziti. Aceasta poate fi explicatia pentru succesul filmelor de aventura. Nimeni nu mai traieste periculos, desi multi viseaza in secret la aventuri uluitoare. Ce poate fi mai incitant decat un moment pasional intr-un loc nepermis, la un moment nepotrivit, intr-o situatie periculoasa, dar si ademenitoare in acelasi timp?

Zgomot puternic… pasi apasati.. o laterna… inima bate puternic si inca tremur… e paznicul!... ne ascundem in umbra si el imi saruta fruntea, e semn ca nu trebuie sa scot un sunet… paznicul trece in alta camera si atunci noi tasnim din ascunzis… pasii rasuna in camerele goale… ne-a auzit.. suntem mai rapizi…traversam in viteza aproape tot muzeul..unde era iesirea?! Nu se vede nimic.. ne bufneste rasul… ne ascundem dupa o statuie.. ma saruta … zambesc pierduta… iar alergam pe holuri… ah, extaz si aventura.. ii strang tare mana si el se intoarce cu privirea spre mine, alearga cu spatele… paznicul striga dupa noi.. radem imbufnit… tablouri imense se pierd in urma noastra.. martori taciti la intriga noastra… ne strecuram afara… lumina e puternica, dar o luam printre cladirile vechi… ne oprim.. ma sprijina de perete, langa noi logo-ul unui pub lumineaza sacadat in culori de verde, rosu si galben.. am scapat.. ne-a pierdut urma.. rasuflam usurati.. ma saruta apasat… inima imi bubuie in urechi, e frig..

“But Lady don't you fall backwards

Come on fall into my arms

no, don't you fall backwards

I wouldn't want for you to come to any harm

And tell me if the darkness comes

then, I will sing you a song

where I will love you forever

or at least Till the morning comes

But don't you fall backwards

Come on and fall into my arms”( Pete Doherty- lady don’t fall backwards)

Nu pot sa-mi cred urechilor.. imi canta pe strada.. cat de dragut e… ce romantic… iubirea e magie… si iubitul prin toate gesturile, cuvintele si actiunile sale, nu face altceva decat sa creeze o retea magica in jurul obiectului dragostei sale. Toate mijloacele de convingere sunt mijloace magice, al caror unic scop este vrajirea persoanei iubite. Viata ar fi prea plictisitoare fara putin mister, fara putina magie, fara clarobscur.

“quel grand miracle! Quoi sans etre ensorcele; tu m’as bu cette drogue! Jamais, a grand jamais, je n’avais vu mortel resister a ce charme… il faut qu’habite en toi un esprit invincible.”- Odiseea

Strazi ude, noi doi si linistea serii…Viata se scurge inevitabil si ne gasim fara suflare in fata regretului ca nu am trait cum vroiam, cat de intens trebuia sau in masura sociala care ni s-ar fi potrivit. Si atunci, ce mai asteptam? Ce ne opreste sa iubim si sa traim cum ne impinge spiritul? Sfatul meu?!.. Iubiti cu gandul, traiti cu inima si nu lasati clipa sa treaca fara a o savura zambind.

- Oh , look, I love those things. I’ve always wished I could ride one.

- What?... the Vespa?

- Yes, I know it’s silly but I like it.

- Well, let’s go for a ride.

- We can’t! it’s not ours and we don’t have a key! Plus someone would have to ride it and I don’t know how!, …zambeste complice.. se indreapta spre motocicleta si se uita la ea, ii verifica ghidonul, ii da tarcoale, se apleaca si apoi imi spune:

- First of all, it’s here, we can use it, we’ll bring it back where it was, we’re not thieves. Second of all, there’s always a spare key hidden somewhere ( si imi ridica in aer o cheie zambind larg, copilareste) and last.. get on, I’m driving, my fair lady!( ma invita galant-ironic, cu o plecaciune sa ma asez)

- You’re insane!

- Yet, I keep trying to convince you I’m not! I know you won’t believe me, but I’ll keep on trying.

- You know I like it and therefore you do nothing to stop me from thinking that way…

Inima imi bubuie in urechi, nu pot sa cred ca fac asta… imi tremura mainile… sunt sigura ca nu mai simt nici frigul… daca ne vede cineva sau daca ne prind? O sa avem mari probleme. Porneste motorul si ma tin strans, strans de mijlocul lui… imi atinge usor degetele inclestate, semn ca il conjor prea grav… imi dau usor drumul, dar parca acum abia m-a cuprins valul de emotii…porneste la drum cu un hop si fara sa vreau, iar l-am imbratisat puternic. Vantul imi bate parul in toate directiile, incerc sa-l dau la o parte din ochi. Asta imi distrage putin atentia. De ce nu pot fi si eu ca una din eroinele din filmele clasice holywoodiene? Parul sa fie dat pe spate, machiajul perfect, iubitul perfect… acum ca am reusit sa-mi eliberez fata… nu pot sa cred… ce senzatie de libertate… imi simt varfurile degetelor amortite, vantul rece ma invioreaza si ma imbie sa chiui fericita… Charlie se intoarce, zambind in coltul gurii si apoi accelereaza!! As merge asa ore intregi, sa ma pierd in lume…

“ we all go a little mad sometimes.” ( Psycho)

Cerul innorat incepe sa capete usor nuante colorate de portocaliu… inchid ochii… simt cum parfumul lui imi ramane intiparit in minte, plutesc din nou… adrenalina imi face sangele sa fiarba… obrajii ma dor din cauza zambetului larg… pomi in culorile aramii ale toamnei ne fac cu mana in bataia vantului, cladiri imobile vegheaza drumul nostru, stropii de apa ne urmeaza complice. Viata e frumoasa atunci cand traiesti! As putea muri fara regrete acum! Si probabil o voi face in clipa in care totul se va prabusi, micul meu castel din carti de joc se va narui curand. Visul meu nu e unul care va dura la nesfarsit… sunt constienta de asta… dar poate ca daca traiesc experienta ca fiind una grozava, extraordinara si nu doar ok, atunci voi fi fericita indiferent de rezultat. Maine, peste o luna si cu siguranta peste 10 ani, imi voi aduce aminte de clipa mea de nebunie, la inceput cu extaz, apoi cu regret si in cele din urma cu nostalgie.

Ajungem de unde am plecat. Si-a tinut cuvantul, lasam Vespa exact de unde am luat-o. E o persoana minunata, cadoul meu cu perioada de garantie. Cat vei dura? Nu stiu. Cat vei fi apreciat? Toata viata mea. Nu am deranjat pe nimeni si nu am fost descoperiti. Strazile incep sa vorbeasca agitate, desi e sambata, comerciantii incep sa se trezeasca. Si noi , odata cu ei, ne lovim inviorati de bruma ce se aseaza pe frunzele copacilor. Muzica incepe sa sune pe fundal dintr-una din case. “Buna dimineata” ne intampina un mosulet senil pe strada. E ora 7 dimineata. Cand a trecut noaptea? Ce repede trece timpul cand te simti bine…

Traversam o strada.. zebra imi aduce in minte imaginea unui tanar iesind din cabina telefonica… acum il tin de mana si pare sa nu-mi mai dea drumul. Nu ma priveste. Probabil stie ca urmeaza sa ne despartim. As vrea sa-i sarut tamplele, sa-l iau in brate si sa-i spun ca “totul va fi bine”. Stiu exact ce simte si nu trebuie sa fie trist. Ce a fost trebuie apreciat si nu luat ca o intamplare regretabila. Stiu ce il apasa, dar nu spun nimic. Cuvintele refuza sa iasa. Decat ii strang mana si imi sprijin capul de umarul sau pentru o secunda. A inteles. Se uita la mine zambind, dar nu spune nimic.

Ajungem in gara. Ne cumparam cate o cafea in speranta ca ne vom incalzi. Tremur. Nu stiu daca de nervi sau de frig. Ma ia in brate sa ma incalzeasca, inchid ochii si tot ce vreau e sa ii simt pielea calda. Asteptam trenul expres spre aeroport. Imi face o poza cu camera mea. La 10 are avion spre Londra.

Acesta este momentul in care as putea sa-l intreb cand se intoarce? Sau daca as putea sa-l vizitez in U.K. As vrea sa-mi fac sperante ca ne vom revedea curand, m-as putea pacali ca o relatie la distanta e usor de mentinut. Dar stiu ca nu e. Necesita un efort enorm. Si daca el nu vrea, nu asta cauta? Sau daca ii este prea teama de un atasament atat de intens, incat refuza responsabilitatea de a suferi din dragoste sau de a ma face sa sufar. Poate daca ne multumim cu ce avem acum, aici, o clipa poate fi nemuritoare daca nu-i dorim sfarsitul prin asteptari prea mari. Nu are rost sa suferim, fara ca macar sa fi ales asta. Ca atunci cand vrei sa faci un foc mocnit din artificii. Tot ce vei obtine e un “poc” frumos colorat ,minunat tocmai pentru ca dureaza cateva secunde.

Ne intelegem in tacere si zambim complice. Refuzam sa ne luam ramas bun si alegem un “ see you soon”. Amagitor, dar in acelasi timp cuprinzator. Un sarut pasional, dulce.

Imi face cu mana din tren. Zambeste larg, dar ochii ii sunt tristi. Se prosteste la geam pentru ca vrea sa-l tin minte ca pe un tip amuzant, original… unic. Si eu, la randu-mi ii fac cu mana energic…

Trenul pleaca din loc si simt cum ma lovetse ceva in moalele capului… nu pot sa respir… m-am mintit frumos! toata fiinta mea se cutremura si simt ca as putea urla de durere… decizia sa te las sa pleci… sa accept momentul ca pe unul ocazional si solitar…nu pot… nu vreau… fara sa-mi dau seama, alerg in urma trenului .. realizez ca nu mai pot sa-l prind. E prea tarziu sa-l opresc. Iubirea mea aluneca pe sine. Ploua.. daca n-as stii mai bine, as spune ca Universul se indura de mine si a trimis stropii de ploaie sa imi acopere diamantele de pe obraji… nu voi regreta niciodata ca am incercat…

“ take love, multiply it by infinity and take it to the depths of forever… and you still have only a glimpse of how I feel for you. “ ( Meet Joe Black)

Vineri. Intr-o zi mohorata de toamna. Acum 5 ani, o clipa a fost captata pe film. Magia unei secunde, surprinsa cu ajutorul unui aparat foto. Am avut dreptate… un astfel de moment trebuie pastrat pentru totdeauna undeva in inima. Clipe dragi si incitante, o noapte ce mi-a schimbat viata pentru totdeauna.

Acum, sotul meu se aseaza comod langa mine, pe canapea si-mi zambeste cald, in timp ce-mi serveste ceaiul. E fierbinte… imi saruta degetele la care m-am ars cand am luat ceasca in mana. Acele momente in cafenea, cu Charlie imi aduc aminte sa apreciez astfel de clipe dulci... Asez fotografia , in care Charlie priveste zambind larg spre aparat si eu ma uit la el..(tin minte si acum, senzatia aceea care m-a lasat zapacita), in albumul cu fotografii. Langa, este o poza cu mine, sotul meu, si fiul nostru in leagan. Eram in parc. Aceea a fost o zi chiar memorabila. Nu am sa o uit niciodata. Dar asta e o poveste pentru altadata…

Colind de Craciun

Anna si Paul. La plimbare pe Bulevard, in Ajun de Craciun. Magazine impodobite de sarbatoare ,de o parte si de cealalta a strazii, colinde pe fundal, lume agitata la cumparaturi. Frig si ceata intr-o zi mohorata; picura. Paul e putin dezamagit de vreme:

- Ce-ai zice daca anul acesta nu ar ninge?

- Ridicol! E ca si cum mi-ai spune ca nu exista Mos Craciun, spuse Anna concentrata la o vitrina.

- Mmm, dar Mosul NU exista!

- Ba da!

- Sa mori tu… dovedeste-mi!

- Spune-mi: crezi in Dumnezeu?

- Da, sa spunem ca da…

- Daca Dumnezeu ar fi fost un papagal rosu in mijlocul unei piete gri, ai mai crede in el?

- Presupun ca nu… bun, si sacul cu jucarii? Renii, sania, o noapte doar pentru toti copiii din lume? Ce spui de asta?

- Fictiune…

- Ha!

- … sau magie!

- Ah! Spune-mi ca nu ma iei cu prostiile alea gen… toti oamenii ar trebui sa fie mai buni de sarbatori… bla bla…

- Nu, de Craciun toti ar trebui sa cumpere cadouri si sa le dea celor dragi.

- Smechero… stiam eu ca esti un pui de egoista…

- N-am zis ca n-as fi, spuse Anna zambind. Si vezi ceasul ala de mana? Poti sa mi-l daruiesti de Craciun… ar arata tare dragut sub brad nu crezi?

- S-o crezi tu! Tocmai pentru ca mi l-ai cerut, nu ti-l iau!

- Cum preferi tu, dragul meu.

- Am dreptate, stiu ca am… nu trebuia sa-mi zici ce vrei…

- Nu m-ai intrebat tu ce vreau de Craciun?

- Da, dar acum 2 saptamani…

- Atunci nu stiam ce vreau!

- Ce cadou mai e ala daca stii ce iti iau? Strici surpriza!

- Surprinde-ma cu un ceas de mana iubitule!, spuse ea chicotind si dispare intr-un magazin.

Paul : Frigul de afara ma face sa regret ca nu mi-am luat manusile de acasa…lenea… as fi putut sa ma intorc in casa cand am realizat ca nu le am, dar… lenea… . Oare acum e momentul potrivit sa ii iau cadoul? Daca dispar 5 minute n-o sa observe; ii zic ca interogam un om de zapada despre secretele Mosului! Ce trist! Om de zapada din plastic! Si mai face si cu mana…. Hello, snowman!... sunt nebun…stiu…. Si acum vorbesc singur… stiu….

Anna il surprinde zambind larg la o vitrina plina cu dulciuri si un om de zapada luminat…

- Mergem sa mancam?

- O sa ninga nu-i asa?

- Da, dragul meu, o sa ninga!

- Parca un Craciun fara zapada nu e Craciun…, ofta el trist.

- Ziceai ca nu crezi in tampeniile cu Mosul…

- Nu, dar cred in ZAPADA!!

- Si eu vreau zapada, colinde, casa mirosind a portocale si scortisoara, brad impodobit si un foc in semineu…

- Bine ai venit la Hollywood!

- Hey! Daca nu vreau eu, nu ninge!

- Cum adica?

- Nu stiai ca am puteri magice? Pot face ca lucrurile sa se intample. Dau un telefon si gata!

- Fa sa ninga atunci…

- Nu vreau!

- Nu mai vorbesc cu tine!

- Ce baiat rau esti tu!

- Daca nu vrei sa-mi dai zapada…

- Iti promit ca o sa fac sa ninga, daca... imi spui cu ce eram imbracata la prima intalnire iubitule, spuse Anna zambind calm si privind in zare.

- Ah, eu nu stiu ce fac maine sau ce am facut acum 2 ore si tu vrei sa-ti zic cu erai … aveai un tricou roz, sau nu, era crem cu trandafiri roz, si un pulover negru, erai in colantii aia sexy si balerini. Miroseai grozav in seara aia… Ha!! Si au trecut 2 ani de atunci.. ce tare sunt!

- Ok!... imediat ce-mi revin din soc… o sa dau telefonul ala!

- Hai! Acum, vreau zapada! Altfel nu mai vorbesc cu tine!

Anna lua telefonul si il puse la ureche, in gluma.

- Alo? As dori si eu ceva zapada pe Bulevard va rog… cum? Nu e gata? Sa fie pregatita! E urgent!! Off dragule, nu sunt deloc competenti spiridusii astia… o sa sun din nou sa ma plang la conducere!

- La cine? La Mosul? Zi-I sa-ti aduca un prieten nou, daca tot vorbesti cu el…

- De ce? Ai zis doar ca nu mai vorbesti cu mine, nu ca ma parasesti…

- Pey daca nu iti tii promisiunile cum sa mai am incredere in tine… si daca nu e incredere, nimic nu e… , spuse Paul dramatic.

Anna lua iar telefonul in gluma, de data asta cu o mina ingrijorata pe fata:

- Hello! Mos Craciun, uite cum sta treaba… am nevoie de zapada pe Bulevard altfel imi pleaca cadoul de Craciunul de acum 2 ani!!

- E cu termen de garantie, spune-i!, s-a prescris!, spuse Paul peste umarul Annei.

- PS: Mos Craciun sa nu-I mai aduci lui Paul cadou pentru ca e un baiat tare rau…

- Haide, haide! Macar sa-mi faci cinste cu cina, daca tot nu-ti tii promisiunile…

- Mmm, eu zic sa incepem cu papanasi! Ce zici? Hey!

- Uiti ca eu nu vorbesc cu tine!

- Bun, deci daca iti servesc putin arsenic cu ciocolata calda, nu zici nimic?

- Atunci chiar ca nu o sa mai pot comenta!, spuse el razand.

- Totusi cred ca o sa raman la ceva bun si cald… haide! Am vorbit si cu Mosul! A zis ca se ocupa de problema macar in seara asta…

- Ah, dar eu vreau zapada cat un munte, sa merg la schi, sa fac oameni de zapada…

- Am zis ca o sa fac sa ninga, nu sa viscoleasca…

- Dragut din partea ta, dar eu am zis ca vreau zapada multa!

- Eh, daca te porti ca un copil rasfatat, nu ninge deloc, vezi?

- Acum e vina mea?

- Da! ( spuse Anna si la cateva secunde aluneca pe gheata si se prinse de bratul lui.)

- Vezi, daca minti…

- Eu nu mint…

- Ai zis ca faci sa ninga! Unde e zapada? Eu nu o vad? Tu vezi ceva? Doar ceata, frig, gheata, turturi…

Un fulg de zapada ii atinge atunci timid varful nasului. Cateva secunde mai tarziu, ceata se ridica si totul e acoperit in jur de o perdea fina de fulgi de zapada…

- Ha! Ce ziceai? Am facut sa ninga! Vezi daca am pile la Mosul si am fost cuminte!

- Nu pot sa cred…

- Stiu , nici mie nu-mi vine a crede!

- Ningeee!!!, spuse el ridicand mainile in aer si topaind de bucurie.

- Ai grija la gheata, dragul meu!

- Asta da magie, iubito!, zise el strangand-o in brate.

- Cred ca acum o sa ai nevoie de astea, spuse ea uitandu-se spre cer si tinand mana intinsa spre el cu o pereche nou-nouta de manusi. El zambeste.

- Ce ziceai? Papanasi?!

- Hai sa mai stam un pic pe aici! Vreau sa vad cum ninge.

- Bine… ( si pornesc usor la pas pe Bulevard)

- Auzi?

- Da?

- Nu vrei sa-l mai suni odata pe Mos sa-i zici ca sunt baiat bun?

- Hahahaha, de ce?

- Vreau cadou de Craciun!

- Acum uite cine e egoist, spuse Anna razand.

- Hai te rog..

- Bine, o sa-l sun… intram?

- Haide sa mai stam un pic pe aici. E fain ca ninge… ( se aseaza amandoi pe treptele pub-ului)

- Pana maine strangem de-un om de zapada , spuse Anna.

- Nu ti-am luat cadou de Craciun, si azi e Ajunul…

- Nu-I nimic, nu am nevoie de cadou… te am pe tine…

- Iti reinnoiesc garantia! +2 ani. Ce zici? Merge?

- Si daca ma plictisesc si peste un an vreau alta jucarie de Craciun…?

- Ba sa nu vrei, ca te spun lui Mosul.. si n-o sa mai fii preferata lui atunci.

Ea ii zambeste cu privirea pierduta.

- Nu ma mai iubesti daca nu ti-am luat cadou?

- Prostutule, uiti ca te ador?

- Deci nu vrei alta jucarie la anul da?

- Nu vreau alta jucarie. Promit.

- Mai faci sa ninga?

- Mai fac…

- Intram?

- Da, haide, am inghetat.

- Am mintit…, spuse timid Paul.

- In legatura cu…?

- … cu faptul ca iti iubesc pisica… de fapt o urasc… ma zgarie mereu cand nu esti tu atenta… glumesc!

- Ma gandeam eu…oricum nu te ai bine cu pisica, stiu…

- Mda, asta nu era gluma, zambeste el larg… dar am mintit! Ti-am luat cadou!

- Ce?

- Ceva de pus la mana.

- Arata-mi! e ceasul? Cand ai avut timp sa-l iei?

- Nu! Maine vine Mosul.

- Dar m-ai facut curioasa!

- Mai bine!

- Haide, eu ti-am dat cadoul!

- Nu! Intra si hai sa mancam…, si Paul o impinge pe Anna in pub.

- Te roog… haide… arata-mi…

- “ Rockin’ around the Christmas tree… tra la la… “ ….

MARIAN DRAGOMIR - POEZII -

2011-12-08T09:10:00.000+02:00

toamna

toamna vibrează hipnotic

de pe vremea lui ne-om

inhalez epitete de calitate

şi scot fum prin plămânii voștri

ştiţi

am un gând care se sinucide

de fiecare dată când nu are sunete muzicale sub geam

pentru el nu e toamnă

am o geană care s-a înhăitat cu rugina pământului

şi toată ziua o găseşti în autobuzul 69 care duce la Gara de Nord

nici ea nu are toamnă

e nebună

oameni

nu ţipați la copii voștri în timp ce cresc

s-ar putea să li se rupă verbele

nervoși muşcați venele cu dantură de castor

hai ţiganii mei

cu toamna vârâtă sub fustă

naşteți puradei pe Lipscani sub cerul de vise

întunericul e cădere de calciu

lumescul îmi roade labele câineşte

copacii îşi zboară frunzele

nu mai trag aer a în piept

catargul

iubirea e catarg

dar ochii nu au habar

ce este aia naufragiu

ah gândul meu

mă transpiră o tristeţe

de cârciumă

de fredonat ermetic

care duhneşte a vodkă

în rest totul e bine

totul e varza care aburește sub geam

tu spre exemplu

eşti radiantă sub buza ta

liniștea e inventată

de mersul tău legănat

ca o pendulă de vise

vine toamna pe dealurile ființei

şi sânii se miros

ca astre la răsărit şi la apus

uite acum ne întoarcem la ură

o să arzi pe rug sub cerul senin

trage iubirii catarg

frunza

să vezi adevăr

frunzele se izbesc de trotuar într-o veselie

nu ai habar

azi am scos mitraliera

şi am jefuit un copac

doi saci de frunze

iar ţie îţi va fi dor de foșnetul lor

îmi place noaptea

să sorb sevă din palma ta

m-ai întrebat cum e viața sub coroana copacilor

e ca acolo

vede crud sau gălbenuş de ou

omidă ce târăști un corp

nu mi-e gândul la tine

în orice mod visele au trecut

reduceri la mitraliere nu se mai fac

spune de când nu ne-am văzut

mai ai verde de frunză în gânduri

vocea

mi s-a amputate vocea în faţa guvernului

pentru că am vorbit evanescent

mi-au pus o goarnă din coaja de coaste eterne

câteodată pe stradă

sunt confundat cu un claxon

iar oamenii se dau la o parte

şi odihniţi simt aroma de pământ

goarna de coaste mi-o dregeam

cu ozon de lemn

la baza goarnei o înveleam

cu muşchi de copac

şi chiar în gâtul meu

verbele străluceau ca pe stadion

din vocea meu

ea şi-a comandat un cântec nou

cu do – re - mi și sunete de cruce

odată i-am împrumutat goarna vecinului

care nu avea cu ce să-și cheme gândurile

dar vocea falasă a prins rădăcini numai în mine

ştiu nu-ţi face griji

dacă rămânem vorbire

îmi rup corzile şi îl arunc pe foc

viața

trag cortina şi vorbesc idei cu muma pădurii

o viață nu există suferindă

un vis nu există din moment ce nu este însuflețit de mine

stau pe faleză și-mi cos buzele cu cerneală

cu mozaic de silabe

mai rămâne a-mi desena gură pe un braț

să zâmbesc la el

tu asculţi şi taci în pace

gânduri de seară

iubita naşte un pui prins cu arnici azuriu

tartor zărești în oglindă un copac crescut

şi înţelegi că ai îmbătrânit

necasatorit trăgând idei pe cer

ea

merg pe coate

are o umbră chiar acolo unde marginea se lovește de mine

îți muşc buzele în fiecare după-amaiză

bineînţeles că iau totul peste picior

numai pe tine te iau de mână

îţi transpiră urechile pentru cât ţi-am cântat

dar tu îţi pierzi timpul cu mine

ai o aluniţă înflorită

și mă dispreţuieşti pentru bobocii smulși din gura ta

cam asta ar fi pentru moment

rromul

este franțuzoiacă

dar de curând lumea a aflat

că a fost cerută de nevastă

de un rrom romanizat

cu vioara sub subțioară

viața pe strada a încetat

stătea în bucurești la etajul de sus

în dugheana de lângă mine

are în casă un pian mai mare

cu care ciripeşte rromul vântul din casă

christine este mult mai mare decât mine

şi are părul blond cu șuvițe ca perdeaua din casă

este mare cafegioaică

deoarece visele sale concep full-time

fabrica de muzică la care slujește rromul ei

am auzit că îi este frică de natură

de grindina de vară care scrâşnește dinţi

de aceea știu că nu pot să visez copaci în prezenţa ei

că s-ar putea să-i sfărm dorințele

christine are o plăcere pentru pianiști

şi le dă chiar propriul pian la îndemână

să cânte bieții nenorociţii

de cât au nevoie

christine pare o femie bună

asta vorbește lumea în cartier

mă gândesc ce o fi găsit la rronmul ei

vagaboanda

zburdă apăsat / apucată

blândă și cu razele pe coapse / sâni

încât străinii întorc visele / iluziile

ca aurolacii albind pungă plină de brom / vene

vagaboanda coboară nemurirea noastră

trasează pacea mondială

ca şi cum ar desena clipe de extaz

schimbând culorile care dirijează norii

vecinii obişnuiţi

nervoşi şi experimentaţi

simt sânii ei două lumânări

logic că trec şi eu pe sub fustă

îmi ridic privirea veștejită

sărut gambele şi zilele de mâine

trag un fum adânc în piept

şi rămân îndrăgostit

negăsindu-mi viață pierdută / netrăită

simt ignoranța cum se pierde sub toc / fustă

ca un minut / tic-tac / viața.

Paralizia

Amicul visa că a îngropat arterele somnului sub un plop

dar nu credeți astfel de nebunii

să ne gândim că de vineri până luni pe un anotimp ca ăsta

a îngropat un mănunchi de vise în pământul reavăn

dar la fel de bine ar fi putut îngropa o auroră în locul arterelor

nu am avut încredere în visele din joben

dar vreau să ştiu câte vene sunt în vârful unui gând

la urma urmei visele nu pot să doară

/speranța e un somn cu brațele deschise

visezi o viață să deștepte morții/

aşa vorbea el cu o venă

aruncată în frig și ploaie

deoarece a încetat să mai spere

viforul îi zdruncină credința

stă cu gândul într-o baltă

iar un șobolan adulmecă plopul cel semeț

/ nu mai am un vis de zare / plânge el

v-am spus ca în final

l-am vizitat sub cerul alb

l-am lovit cu bocancii în stomac

/unde te-ai dosit japiță/

el mi-arată plopul şi mi se face vis

nu suntem atât de creduli

să gândim vise pe o vreme ca asta

CRISTIAN PETER MARINESCU - POEZII -

2011-12-08T09:04:00.000+02:00

oglinda de acasă

oglinda de acasă

mă minte mai frumos

decât oglinda de la casa ta,

unde rămân flămând,

iar vinul doar se degustă.

oamenii putrezesc la soare,

maimuțele mor zâmbind.

Somn rătăcitor

Vânt rece dinspre cimitir bate,

respir de dor,

iar dorul cântă.

Mă raționalizez

sub pământul de acasă.

La ureche să mai păstrez

dulcele zvon din vecini,

al bradului suspin

- chihlimbar la miazăzi,

mă transform

în semiluna nopții.

E frig acasă,

e mama lăsată neînțeleasă

şi tatăl, pustiit cu de-amănuntul,

căci departe mă dusei.

Vânt rece dinspre cimitir bate,

respir de dor,

doar dorul cântă.

Îmi atârnă jalnic gura

suflet stă să-mi sufle vântul,

cu Venus spre cerul dimineții

hrisovul cărnii-şi spune rostul,

cu litera de frig

a tuturor adormirilor.

Șoareci încing hore pe inimă,

al treimii decedat catafalc,

- în trei mă frâng.

Bocet de pisică albă

e lira celor ce mă plâng

de acasă.

teama orbului

Încornorată noapte a ochilor tăi!

Spune povești despre moarte

unor elefanți care, încă

jelesc la craniile părinților.

Le-am șuierat oamenilor.

Doi stau suspendați de grindă,

spânzurați cu teama

tuturor iubirilor.

Nu umbla singur pe drum, copile,

căci tu vezi tot

și nimeni nu se va sili

să îmbrace teroarea

în hainele altor zile.

ANDREEA MARICENSCHI - POEZII -

2011-12-08T08:57:00.002+02:00

Durere

Casa Îndepărtată pare

noaptea-n ziuă se pierde

zilele tot mai amare

când soclul dreptaţii piere.

cuvintele grele,adeptul

dreptăţii arde.

sufletele se scald şi ele

clocotul minciunilor calde.

se zbate pe uscat

înghiţind praf si fum

pestele cel mai sărat

lângă un bogat copac

din scrum.

curajos,venit din mare

ne-nghiţit măcar de câini

şopteste intru uitare

“păcat copaci bătrâni”.

Speranta

Ultimul gand si plec

in lumea din neant

iar fiecare fiinta

naste din nectar.

fiecare piatra,

pamant roditor

aceasta mi- a fost povara

clipelor de ura dati-le

iubirea iar...

clipelor de maine

binecuvantati-le venirea

caci din sange

s-a hranit natura

din sange s-a nascut credinta.

timpul ce a sosit

nimic nou sub soare

pregatit acum

m-au luat in zbor,

de sus totul limpede

precum apa de izvor.

ultimul gand,ultimul pacat

ca muritor...

lumea e a mea

in brate negre am sa pier.

Sunt

Cale nu-i in zbor

inima nu trage-n părți

uit cine sunt in zori

fugit din ale sufletelor

hărți.

sunt drept precum plopul

linișstit precum ninsoarea

cinstit la fel ca timpul

iubitor ca primăvara.

sunt om dar totodată suflet

sunt materie și spirit

iubesc când dragostea e jocul

destinul mi-e norocul.

Teama

Afară zgomotul persistă

sub pătură singurul refugiu

teama mă ține

ca intr-o cuscă

pașii se aud,e straniu

zgomotul sufocă auzul

poc,poc,imi dă târcoale

mijind temător in piept

fața-mi explodează,

sufocată-n moale

gandul vinovat

nu are scăpare.

dau să dorm,

roiul mă atrage

fantasme dezbină

dau să fug dar mă atrage,

grea-i inima nătângă.

inima mi-o știu

nu e curajoasă

creierul poate,dar…

trupul nu-l mai controlează

brațul tremură de teamă.

doar ochi-i mai am

de ar dărâma orice fantasmă.

casa brusc s-a poticnit,

liniștea mă cere-n somn

oglinda onest lustruită,

sper ca prin curaj

să o pot privi și-n cer.

De mult plecatele simţiri

2011-10-23T02:32:00.002+03:00

Am un zumzet în mine ...
Cu mult zâmbet şi ochi mari deschişi
Sunt un flutur, sau poate bondar somnambul,
Ba nu ... sunt un ... un ... doar mic.

Am şi o pofta în mine!
Cu urechile mari, ciulite,
Sunt o limbă de ape
Semeaţă şi blândă -
Răsfrântă într-un vârf despletit.

Şi sunt ... sunt chiar uimit!

Ravaşit cu trupul, şi marea ce-mi rupe suflarea,
Încă mai zbat ca un peşte fără de aripi, şi încă tot port
Şi tot port bălegarul spre mal.

Am o durere atât de dulce
Cu patos şi lacrimi bizare,
Sunt eu, mic şi zburator
Rumen la faţă,
Sunt un dans călător.

Şi doar mai am un gând horopsit:
Să-mi ard amarul într-un chibrit,
Şi să mă bucur ca un fiu risipit:
Că sunt ... sunt chiar fericit!

CENACLUL ORFEU PLOIESTI

2011-09-19T08:11:00.005+03:00

Cenaclului literar Orfeu Ploiesti

2011-09-12T10:23:00.000+03:00

Sambata, 17 Septembrie 2011, prima sedinta a Cenaclului literar Orfeu Ploiesti se va tine incepand cu ora 10:30 la Sala de lectura a Bibliotecii Judetene Nicolae Iorga. Toti membrii vechi si noi ai Cenaclului sunt asteptati si rugati sa-si confirme participarea prin orice metoda posibila. Este de preferat sa va adresati doamnei Ruxandra Bohat pentru confirmare !

Să nu vă aruncaţi hainele, să le sădiţi, şi să crească ochi să vă vadă!

2011-06-06T02:11:00.001+03:00

"acele 3 cuvinte,
spuse mie, nu sunt de-ajuns..."

hai să murim în ploaie.

hai să pierdem timpul, ţinându-ne de mâine,
să urcăm pân' la templu,
şi să zacem cu privirea în sus.

să ne cuprindă iarba, printre piei,
şi să ne gâdile tălpile cu surâsul
unui nou răsărit.

să câştigăm timp pentru cei ce nu mai au,
să le ducem flori la botez,
şi cunune pe ochi.

să ne împărtăşim palmele într-o altă
revenire.

să uităm timpul pe care l-am caştigat anost,
să plângem caldura asudată ...
pe la colţul apelor din amurg.

hai să ne pierdem, să ne îmbrăţisăm,
s-aducem duioşia celor ce nu mai aud,
în dar, celor ce nu mai văd.
iar pe aceştia să-i plimbăm legaţi,
printre florile de mai.

să râdem.
să plângem.

să ne regasim - printre noi.

Subtitrare unui film mut

2011-04-27T00:40:00.000+03:00

Subtitrare unui film mut
Amor, amor, pretrecere surdă.
Prelinge-mi licoarea pe buze,
Iar pe sub trupul unduit de trudă,
Aşterne-ti şoaptele murdare.

Amor, amor, dulău fără urmă.
Orbit de mirosul de sânge,
Mă muşti, şi-mi gaseşti păcatul ispită,
Alergi şi alergi fără noimă,
Doar cu sete şi poftă nebună.

Amor, amor, nemesis şi umbră.
Încă păstrez sărutu-ţi pe frunte,
Şi-ascult de chemarea absurdă.
Iau vechiul stindard şi-l aprind,
Să-mi ţină de urât sus pe munte.

Amor, lasă-mi tarul sa cadă,
Cu flori şi morminte laolaltă,
Şi manjeşte-mi chipul sa râdă.
Cu însemn ca aş avea de ales...

ARTICOL IN ZIARUL PRAHOVA

2011-03-04T10:10:00.002+02:00

Ziarul Prahova » Cultura » Cel mai vechi cenaclu literar din Ploiesti are 43 de ani(Miercuri, 27 octombrie 2010)

Dupa o pauza de cateva luni, cel mai vechi cenaclu literar din Ploiesti - “Orfeu" - cu o istorie de 43 de ani, si-a reinceput activitatea, la finalul saptamanii trecute, la Biblioteca Judeteana “Nicolae Iorga". 30 de studenti si elevi participa frecvent la sedintele cenaclului, majoritatea avand deja un palmares impresionant de premii obtinute in tara si in strainatate pentru poezie si proza.Ciprian Dragomir, Ionut Toader, Roxana Dumitru, Mihai Sandu sunt doar cativa dintre cei rasplatiti cu premii, prezenti in reviste de specialitate si cu volume publicate. Genurile literare abordate de tineri sunt diverse: povestiri, eseuri, romane, creatie lirica.Membrii cenaclului sunt influentati mai mult de poetii optzecisti si abordeaza teme filosofice si religioase, cele de dragoste regasindu-se rar, potrivit coordonatoarei cenaclului, poeta Nicoleta-Ruxandra Bohat. Atrasi de stilul postmodernist, unii incearca sa socheze prin versuri precum : "Sculpteaza-mi in carne, cu propriul meu os" (Silvian David, “Dependent de umbre").Majoritatea tinerilor care frecventeaza cenaclul sunt studenti, dar nu la facultati de litere, asa cum s-ar putea crede, ci la cele de arhitectura, stiinte politice, istorie, management, geografie etc. Cenaclul “Orfeu" a luat fiinta in 1967, fiind coordonat, de-a lungul deceniilor, de personalitati ale culturii prahovene: scriitorul George Morosanu, criticul literar, poetul, prozatorul Hristu Candroveanu, poeta Marta Barbulescu, criticul literar Simion Barbulescu, poetul Ion Stratan, profesorul Nicolae Negoescu, bibliotecara Doina Tomescu.A. M.

CENACLUL LITERAR ORFEU

2011-03-04T10:00:00.003+02:00

Povesti de somn adanc

2010-12-21T11:40:00.000+02:00

A fost odata cand,
Departe, dus de vant -
Iarba imi parea zapada,
Iar din lanul de gunoi
Croiam clipe de tagada.

A fost odata cand,
Am zacut plangand -
Fara lacrima, fara duhoare,
Doar pacatele amare,
Curgand - gand peste gand.

Am fost odata, cand
Lumea era prea mica,
Era tampa, si inghesuita -
Suflam greu si scuipam pesti,
Zburatori printre zapada.

Am fost si inca sunt,
Doar umbra pe pamant,
Stingher cu zambet stramb -
Pierdut prin gheturi aspre.

Cel mai vechi cenaclu literar din Ploiesti are 43 de ani - Ziarul Prahova

2010-11-04T17:04:00.000+02:00

Cel mai vechi cenaclu literar din Ploiesti are 43 de ani - Ziarul Prahova

CENACLUL LITERAR PENTRU COPII SI TINERET ORFEU DE LA BIBLIOTECA JUD.N.IORGA

2010-10-28T09:14:00.003+03:00

CENACLUL LITERAR PENTRU COPII SI TINERET ORFEU DE LA BIBLIOTECA JUD.N.IORGA

2010-10-20T12:03:00.001+03:00

CENACLUL LITERAR PENTRU COPII SI TINERET ORFEU DE LA BIBLIOTECA JUD.N.IORGA

2010-10-20T10:36:00.000+03:00

SEDINTA CENACLULUI ORFEU

2010-10-18T11:30:00.003+03:00

REUNIUNEA CENACLULUI LITERAR ORFEU !

VA ASTEPT CU DRAG!
SAMBATA, 2 APRILIE, 2011 LA 10:30am
SALA DE LECTURA A BIBLIOTECII JUDETENE N.IORGA, PLOIESTI

GEORGIANA CONSTANTIN

2010-06-24T12:24:00.001+03:00

Test peste test

Scorbură a iernii cu bălţi de toamnă,chipuri de primăvara vieţii şi suflete fade ca iubiri de vară,ziua asta e un joc al închiderii clipelor.Pun pariu cu pietonii de azi şi cerşetorii de ieri că uitarea e singurul sentiment real de eliberare.Dacă trec clasa în semestrul ăsta al vieţii,destinul o să-mi cumpere o păpuşă cusută cu fir de iluzie,pe care s-o arunc în foc de îndată ce voi fi destul de mare ca să o dezbrac de piele şi să-i văd nefiinţa .

Îmi dă test creionul să vadă dacă mai ştiu să conturez un zâmbet pe care l-am vărsat odată cu sticla de păreri adormite-n naftalină.Îmi dă test covorul să-l culeg de scame şi pastila de gândire pe jumătate roasă.Testul tău – să-ţi sun sufletul şi să-l întreb ce mai face.Testul meu – să găsesc aripile ultimei ursitoare în paşii de carbon ai vântului.

Test peste test,dar voi rămâne o corijentă a dorinţelor ce nu sunt ale mele.Eu savurez acelaşi minut în strada cu patru anotimpuri şi borduri de cuvânt.

Georgiana Constantin

GEORGIANA CONSTANTIN

2010-06-24T12:11:00.002+03:00

liberi copii

în seară goală
să mi te-aşterni
ca atunci când eram copii
cu cerul alb şi lună neagră
cu tâmplele ude şi goale
să-mi desenezi creionul din mădulare
care te scrie pe tine crochiu devotat
cu toamna mea în plină iarnă
şi cânt silfid din frunză caldă
să trecem iar zăpada
cu somn de dor şi glas de ceas
cu ochii fagure
bătrânii fraţi de soare
cu gene de secară

noi liberi păgâni uitaţi

Georgiana Constantin

Spre androgini

Chist de suflet cu furii,
cu doruri nomade,
şi stranii,cu stele şi beciuri cutume.
Astăzi doar ţie condeiul ;
întotdeauna scrisul tot ţie,
ca unui plecat la război,
ce singur se taie şi-nvie în mine.
Multiplu şi vag sediment
în aripi de carne ;
tu fluture-mi eşti,
iar eu ţie,tribut de omidă.

ultimul cuvânt

erau şase cuvinte-n ziua a şaptea,
pe ultimul l-am înlemnit într-un sicriu
noi morţii de lângă mortul tot mai viu
orbi,seci şi puţin albaştri,
mai albi de gând,mai surzi de viaţă
şi scrijeliţi cu lume.

s-au împiedicat iar zilele,
în altă frunte decât trebuia,
ca să fim chit :
eu te privesc de sus înspre mormânt,
tu mă priveşti de sus înspre pământ.

Sculptează, în flori de aer, aripi
un peisaj cu nişte cruci bătute-n stele
şi cimitir.

Georgiana Constantin

SILVIAN DAVID

2010-06-24T12:08:00.000+03:00

Secenă timpurie

Spune-i ceasului să tacă!
Spune-i!
Timpule, n-auzi?
.... că mă omoară...
... mă zgârie...
... ticăie...
îşi bate joc de mine,
mă înjoşeşte,
mă obligă să simt secunda
cum tece prin mine ca viaţa,
şi prin el ca prin mine,
şi prin lume ca prin noi...
Acoperă-i cu palma gura
Care rosteşte răguşit „tic”!
Acoperă-i cu talpa gura
Care strigă, şoptit, „tac”!
Taci, ceasule!
Spune-i, măi, şi tu să tacă!
Să ne lase să trăim secunda ca ora,
Ora ca luna,luna ca soarele,
Eternitate ca infinitul...
Taci, cesule! Taci! Căci altfel...
... ating viteza luminii...

Blestemat să rămân vârcolac

Redevenind sălbatic
îmi recapăt
urma adulmecări canine
Nu mai aud cântecul unei
păsări , ci doar
oasele ei plesnind
Trosnind sub mandibulă
Mea alungită.
Paşii mei devin tăcuţi.
Rotindu-şi urechile
în sfoară.
Aşteptând o victimă.
Culcată în iarbă, sub
unduirea lină a apei
Ascuns după zbaterea lină
a unduirii
Aştept, cu nările încordate,
cu retinele lărgite
cu papilele gustative închise,
să ajung la mine.
Să mă muşc de gât
şi de faţă, cu sălbăticia
sinucigaşului.
Apoi, să mă întorc
la civilizaţie

Suicid

Adorm, aplecat pe fereastra sufletului tău,
ca o balanţă românească la graniţa cu
Bulgaria.
Pe o parte pot să te părăsesc asemeni
unui amant necredincios; pe de altă parte,
pot să mi te dăruiesc cu trup şi corp,
suflet şi spirit.
Dar sunt inconştient... Acum, mintea mea
visează, ea nu e conştientă de pericolul
unei căderi în gol de la etajul opt
al clădirii cu patru etaje.
Aş vrea să mă trezesc, dar mi-ai presărat
prea multe somnifere în ceaşca de cafea
pe care ţi-am sorbito tandru.
Aş dori să mă aplec spre tine, dar sunt
În coma melancolică profundă, neputând ridica
un deget.
Şi orice porumbel, vultur sau fluture ce se
va aşeza pe mine mă poate arunca
într-o speranţă ce tocmai şi-a întors cheile
în contact şi a călcat pedala la podea.
Mă spânzur
din iubire,
legat de
o balanţă
.................
Suicid ?!

MARIAN DUMITRASCU

2010-06-24T12:05:00.000+03:00

Penato e căutat de prieteni

La vânătoare! – şi-acolo, în umbrele din capul lui Francisco, sclipi scurt o luminiţă.

Mecanismul bărcii cu motor înălţa imnuri aurului negru, propulsând-o înainte pe traseul verzui, tremurat al apei. De o parte şi de cealaltă a canalului, stuful tânăr, primăvăratic, se zbuciuma plin de zvonuri şi de şoapte...

...a n i m a l u l s ă l b a t i c c a r e a d u c e o t r a v a a n i m a l u l s ă l b a t i c ş i o t r a v a...

...iar vântul purta corespondenţa peste smârcuri, lacuri şi canale. Era ca şi când ar fi călătorit printr-o fotografie artistică: rama se rupsese şi fotografia se desfăcuse dinaintea lor, iar natura surprinsă de fotograf prinsese viaţă şi îi primise înăuntru. Soarele, în deplinătatea forţelor sale, boteza cerul şi pământul; culori sălbatice pictau tabloul deltei. Dar se împiedicau de... adânc. Oglinda apei respingea razele trimiţându-le înapoi, în sclipiri de unde, în lumea lor de lumină şi culoare. Ca o peliculă epidermică, îşi proteja fiinţa acvatică de atacul viral de strălucire. Aşadar, adâncul: o altă lume. Îl simţeai în nări: nămol, şi alge, şi descompunere. Îl simţeai pândind dedesubt, fantomatic, sub alunecarea trepidată a bărcii. Îl ghiceai în unduirile apei, în limbajul ei clipocit, sugerând: eu îţi sunt mamă, eu îţi sunt tată.

“Dacă stai să te gândeşti, aici a început totul,” spuse Francisco ţintind orizontul cu privirea sa întotdeauna încărcată de semnificaţii. “În apă. Probabil într-o baltă exact ca asta. Nu suntem altceva decât nişte mormoloci care de plictiseală-au încercat o altă lume: uscatul. Şi s-au târât afară.” Zâmbi, încântat de reuşita unei noi ecuaţii filozofice.

Pino, singurul său companion în excursia prin fotografia artistică, strică momentul înjurând şi plesnindu-şi antebraţul:

“Au şi-apărut ţânţarii, aşa, de bun venit. Ia uite,” îşi prezentă braţul, “ăsta a şi plecat spre raiu’ ţânţărimii. Mi stanno sulle palle!”

“Eee! Nici tu nu eşti chiar o simpatie,” ţinu să sublinieze Francisco. Scuipă ţigara fumegândă peste bord. Chiştocul pluti o clipă, apoi dispăru în apa vânturată de elicea micii ambarcaţiuni... spre adânc.

Constitui o nouă informaţie, pe care apa o stocă.

“...cretino,” mormăi aproape inaudibil Francisco, marcându-şi indispoziţia.

Pe Pino îl apucă tusea. Aerul acesta era prea tare pentru plămânii lui obişnuiţi mai degrabă cu smogul – şi-ncărcat de arome directe, fără perdea. Adevăratele frecvenţe olfactive ale… vieţii. Pe Pino îl mânca şi limba, dar şi-o scărpină cu dinţii. Francisco, în supremaţia raţiunii sale, ar fi putut foarte bine considera că-l mănâncă şi cocoaşa. Iar aerul acesta, acest aer cu iz de peşte şi putregai era prea... insistent. Îi invada căile respiratorii şi-i studia parcă toate depunerile nocive din plămâni şi sânge, pentru a ieşi în expiraţie cu un dosar complet despre

o t r a v a

viciile sale.

“Hei, în canistră mai sunt la vreo doi-trei stropi de benzină, şi asta dac-am stoarce-o,” schimbă el foaia. “Nu crezi c-ar fi cazu’ să ne-ntoarcem?”

“Doi. Trei. Stropi?” se schimonosi celălalt, oarecum neafectat de perspectivă, ba chiar sâcâit de observaţia pentru el fără valoare. “Bene. Când n-o mai fi benzină nici în rezervor, ne-ntoarcem la origini. Capito?”

“Ce?”

Francisco catadicsi să se întoarcă spre tovarăşul său. Francisco era posac. Francisco era dispreţuitor. Şi Francisco era ameninţător. O paletă de expresii deloc încurajatoare.

“Mormoloci,” spuse.

“Mormoloci...”

“Înotăm.”

“Ce face?!”

“Ca nişte mormoloci.”

“Înotăm,” făcu Pino, cu resemnare, cărându-şi în continuare crucea. Dar gândul se răzvrăti: Minţile tale. Minţile tale să-noate din adâncuri spre suprafaţă. Dacă nu s-au înecat deja, şi-asta cu mult, mult timp în urmă. Îndrăzni a spune: “Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că pur şi simplu lu’ Penato i-a ieşit număru’ de scamatorie, şi cu asta basta? Ar fi mai bine ca de-acu’ ’nainte nici să nu-i mai spunem Penato. Mult mai potrivit pentru el ar fi Merlino.”

“N-a fost dată să ne-ntoarcem cu tolba goală,” mai născu Francisco o enigmă, pe care o dezlegă mai apoi, cu o umbră de melancolie în glas: “Penato ar fi trebuit să ştie că-s un vânător priceput. Ar fi fost bine pentru sănătatea lui. Ştii, tata mă lua mereu cu el când se ducea pe lac să vâneze raţe. Mă lua şi la pescuit. Mă lua aproape oriunde se ducea. Hm! Nu-i haios? Penato. Penato,” repetă. „Penato,” rânji. Era o incantaţie. Era un blestem. “Dragul nostru Brutto Anatrocolo o s-ajungă direct în tolba lu’ unchiu’ Francisco.” Şi scoase o ţigară. Şi scoase bricheta. Scăpără. Aprinse. Oftă de plăcere. “Să fi trecut şi prin Triunghiu’ Bermudelor şi de mine tot nu scapă. Tot îl găsesc.”

În regulă, înghiţi cu noduri mintea lui Pino. În regulă, găseşte-l. Schingiuieşte-l. Scalpează-l. Castrează-l. Ia-i fulgii. Dar fă-o, şi-nainte de-a rămâne fără combustibil în mijlocul sălbăticiei. Picioarele sale duceau deja dorul pavajelor de asfalt ale oraşului. Mai mult, piciorul lui rănit nu dorea să se ude. Coapsa lui găurită nu voia să înoate. Să se încordeze. Să obosească. Locul în care glonţul muşcase carnea

Penato!

era pe cale de-a se vindeca, însă se revolta încă la fiecare bruscheţe a gestului, la orice încordare a muşchiului – ceea ce se întâmplă chiar acum, când omul ţâşni ridicându-se de pe banchetă, cu mâna streaşină la frunte:

“Ce-i acolo? Opreşte motoru’. Opreşte-l!”

Francisco zărise şi el micul iaht, vopseaua albă strălucind în soarele după-amiezei de primăvară. Zâmbi, lucru care i se întâmpla destul de rar şi, minune, se execută imediat.

Clipocit. Ţipete păsăreşti. Stuful văitându-se.

Barca încă mai luneca înainte, cu motorul scos din funcţiune.

Ce idee la el, se distra Francisco, ce idee, să fugă pe apă. Şi uite c-a făcut pană. Uite că s-a-mpotmolit. Coglione! Îşi scoase revolverul din buzunar şi alţi licurici începură să pâlpâie prin subsolurile gândurilor negre. Clocea un sentiment aproape plăcut, cu fierul acela rece în palmă şi cu Penato în vecinătatea sămânţei îngheţate a armei.

“Prafu’ de puşcă e una din cele mai mari invenţii ale omenirii, poţi să mă crezi pe cuvânt,” filozofă în şoaptă. “Deşi a fost născocirea unui laş care n-avea chef să dea bărbăteşte piept cu problema, e-o invenţie mi-nu-nată.” Spunând acestea, Francisco îşi mai aprinse o ţigară. Din cauza excitaţiei nervoase, scăpă ţigara de pe buze. Mormăind, se aplecă după ea. Întregul pachet evadă din buzunarul de la piept şi, într-un moment de ghinion curat, poposi pe suprafaţa apei şi se îmbibă ca o sugativă.

“Fa’n culo!”

“Ţine-ţi gura!” îşi permise Pino.

Stabilind un record, Francisco se conformă încă o dată.

Barca înainta încet, în virtutea inerţiei, iar iahtul se vedea mai bine. Eşuase în stufăriş. Era înţepenit în malul mocirlos, pe jumătate îngropat în bălării, puţin aplecat într-o parte.

Ţânţarul care îi bâzâia lui Pino pe la ureche devenise de-a dreptul enervant. Îl izgoni cu o mişcare a mâinii şi aproape că se sperie când îl văzu. Era un specimen obez, iar picioarele îi atârnau lungi ca de păianjen. Dintr-o dată, Pino avu un moment de criză. Nesiguranţa (frica, asta era de fapt frica, într-o formă intuitivă, fără nici o logică) îi încleiă raţiunea. În completare, rana din coapsă începu să-l chinuie cu acele mâncărimi parşive ce nu pot fi scărpinate.

“Ceva nu-i în regulă,” îi veni a spune, şi spuse.

“Cu el,” aprobă previzionar şi sumbru cel înarmat indicând cu un semn iahtul şi referindu-se, desigur, la Penato.

Clac-ic! Piedica armei fu înlăturată.

Barca se insinuase spre ţinta bărbaţilor iar botul i se ciocni uşor de marginea iahtului. Cei doi trecură la acţiune. În câteva secunde, fură pe puntea înclinată a micului vas. În alte câteva, treaba lor se apropie de un final neaşteptat.

“Ăăăăăh!” bătu în retragere Francisco, cu revolverul uitat nefolositor cu ţeava în jos şi cu cealaltă mână la nas.

Îl descoperiseră pe Penato în cabina vasului. Şi Penato puţea!

Era întins, întrerupt pe vecie, între mobilierul de croazieră. Un braţ îl avea petrecut peste faţă, ca şi cum în ultima clipă a vieţii ar fi încercat să se apere de ceva, iar pe braţ şi gât... două pete. Două băşici rozalii mari cât nişte mingi de tenis. Muştele veniseră în roiuri pentru a participa la funerarii.

“Aşa să păţească toţi trădătorii,” decretă Pino, cu tentă educativă.

Lui Penato îi lipsea un pantof. Cămaşa înflorată îi era sfâşiată. Pe faţa-i cretoasă, gura se căsca într-un hău, îngheţată într-un urlet mut.

“S-ar părea c-a mai avut şi alţi prieteni,” observă Francisco, dezamăgit că i-o luase cineva înainte, însă cumva încântat de tabloul grotesc al unui sfârşit lipsit de demnitate. “Şi s-ar părea că mălaiu’ a fost ciugulit de alţii. Mă-ntreb cine-a fost.”

“Cineva care-a avut urechi s-audă.”

“Penato nu era chiar... Brutto Anatrocolo.”

“Era p-aproape. Beţia succesului. Sau beţia şi-atât. Un bar. O femeie...”

“Mie-mi zici de femei” – şi Francisco scoase bricheta, cu gând de fumător. Îşi dădu seama de poanta conţinută de gest şi o aruncă, cu frustrare. Bricheta îl lovi pe Penato în cap. Capul îi căzu într-o parte. Braţul căzu şi el pe podea, dezvelind ochii orbi pentru această lume... ochi apoşi, cu pupile înecate şi irişi stinşi...

“Las’ că nu-l mai doare nici în cot,” zise Francisco. „Din păcate.”

“Şi totuşi...”

Francisco îl privi pe Pino. Gânditorul.

“Şi totuşi, ce?”

Ceva nu-i în regulă.

“Cu ce l-au lichidat de-a lăsat urmele-alea?”

“Cu o salvă de tun. În orice caz, l-au nimerit. Miroase ca mocirla în care-a intrat.”

Francisco începu să caute prin cabina îngustă, printre lucruri. Fără chef, apoi din ce în ce mai prins de acţiune, cu o surescitare crescândă... cu surescitare şi nervozitate crescânde... cu nervozitate crescândă. Mormăind. Să cotrobăie. Înjurând. Să răscolească. Blestemând. Duhoarea. Ghinionul. Pe Penato, chiar trecut în lumea celor drepţi. Mlaştina, colcăind de viaţă. Pino se ruga să se termine odată circul. Îi era dor de trotuare. Îl durea dorul de asfalt. Un astfel de loc inducea sentimentul că Perugia – sau orice alt oraş – se afla nu numai foarte departe, ci chiar pe altă planetă.

“Che grazia di Dio!” explodă Francisco, speriindu-l pe Pino. „Ce-i aici? Am zis: Ce. E. Aici?”

Acolo nu era altceva decât obiectul după care se aventuraseră în sâmburele naturii. Geanta. Şi, mai ales, banii din geantă.

Francisco deschisese toate supapele. Dansa şi ţopăia strângând la piept toate visele şi închipuirile şi promisiunile unei vieţi mai bune.

“Ah, Fortuna, ţie-ţi mulţumesc,” căzu în genunchi şi în ridicol, cu geanta

în braţe. La acel nivel, mirosul fetid avea câteva grade în plus şi omul se ridică grabnic.

Pino râdea de tot acest spectacol. În fine, râdea.

“Hai afară,” îndemnă Francisco. “Viaţa are un cu totul alt parfum, prietene.”

Pino o luă înainte pe scări spre acel... alt fel de aer şi barca lor şi, finalmente, spre o lume civilizată, ciment, sticlă, plastic, electricitate... Câţiva paşi, şi soarele îl privi în ochi. Aproape pentru ultima dată.

“Rămâi nemişcat,” ordonă cu o tonalitate de minus douăzeci de grade Francisco, din spatele său.

În primul moment, Pino nu pricepu ce vrea să spună. Apoi... îl simţi. Avu poza tovarăşului său în minte, cu geanta într-o mână şi cu arma în cealaltă, ţintindu-i ceafa.

Stuful şi arborii oftară prelung. Sălciile de pe mal se aplecară. Vântul îi mângâie părul. Îi mirosi frica. Trecu mai departe. Duse vestea.

“Ştii doar” – Francisco nu mai era acum decât o voce – “prietenul la nevoie se cunoaşte.”

“Şi-are destule,” completă Pino cunoscutul lor joc de cuvinte – pentru ultima dată.

Sunetul se infiltră în timpane, apoi crescu în intensitate. O altă barcă?

“Ei, îţi las ţie şi problemele mele,” spuse Pino. “La un preţ bun,” râse cu dezinvoltura omului care e pe cale de-a scăpa definitiv de tortura gândului. Căci îl cunoştea bine pe Francisco, oh, îl cunoştea prea bine chiar. Atât de bine încât ar fi trebuit să ţină distanţa regulamentară de şapte metri de el mereu. Prin venele lui Francisco nu curgea sânge, curgea fiere.

“Taci!” scuipă Francisco, trădând îngrijorare.

„Vai a mori amazato!” hotărî Pino că era prea târziu pentru umilinţă.

Însă injuriile lui Pino erau ultimul lucru care să-l intereseze acum pe Francisco. N-avea de unde şti puterea lor previzionară. Îşi concentră atenţia auditivă pentru a descifra provenienţa şi direcţia din care se insinua sunetul. Nu, nu era motorul unei bărci ceea ce auzea, ci un cu totul alt zgomot, cunoscut parcă dar mult amplificat, care creştea şi creştea şi creştea...

Era...

...a n i m a l u l s ă l b a t i c ş i o t r a v a o t r a v a o t r a v a...

Vântul vui măturând eterul. Un bulgăre de întuneric apărut parcă din neant plană spre ei iar Pino se aruncă pe burtă strângând din dinţi din cauza durerii ce-i arse coapsa. Rămase ghemuit, cu pumnii în cap, refugiat al lumii carnale în adăpostul imaterial al rugilor şi implorărilor. Undeva departe, departe de el, Francisco căscă ochii. Fu lovit în faţă şi degetul său apăsă involuntar trăgaciul. Glonţul ţâşni aiurea, rănind îngerii. Francisco se prăvăli pe spate, iar Pino îndrăzni să întredeschidă ochii şi să privească pe furiş lumea din care evadase. Văzu. Înţelese atunci, sau crezu că înţelege ce anume îi atacase, pentru că îşi mută imediat privirea şi gândul de la cel care se lupta cu moartea încercând să se desprindă de ea şi zbierând. Acesta scăpase arma şi scăpase şi geanta, care la contactul cu puntea se căscase scuipând din conţinut. Apoi, ultimul răcnet al lui Francisco se cufundă în nefiinţă.

Pino se târî spre uşa cabinei. Se rostogoli în josul scărilor chiar în momentul în care, în urma sa, umbra eclipsa soarele. Nimeri lângă... un viitor sumbru. Viitorul îl privea cu ochi apoşi, fără pupile.

“Fugi?” părea a spune. “Fugi. Şi eu am fugit. Am fugit de-a lungul canalelor. Am fugit înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Pentru că apa nu se termină niciodată... apa curge, curge, mereu curge.”

Pino se ghemui într-un colţ cât mai îndepărtat, atât al încăperii cât şi al sinelui, spionând cadavrul şi scările ce urcau spre această lume atât de diferită, cu bulevarde curgătoare, cu subsoluri inundate, cu parcuri sălbatice; spre această lume fără stăpân, dar stăpânită de pericole; spre nebunie...

“Am fugit. Am fugit şi... am ajuns... aici...”

Aici? Aici?! începu revoluţia gândurilor, în care “aici” era atât loc, cât şi deznodământ. Nu vreau s-ajung aici! Sunt încă tânăr, atât de tânăr! – parcă abia acum mintea sa rezolvase analiza probabilităţii prpriului sfârşit.

Pe chipul de var al lui Penato, gura nu mai părea fixată într-un ţipăt, ci într-un hohot de râs.

“Dar eşti aici! Tinereţea n-ajută la nimic, te ajută doar să simţi mai bine... durerea... Oricum, fugi, fu–”

–gîîîîî!

Acest sunet! Acest din urmă sunet nu şi-l imaginase! Acest ultim sunet se auzise cu adevărat!

Confirmându-i cele mai mari spaime, trupul neînsufleţit al lui Penato se zbătu scurt. Pieptul i se umflă, apoi coborî. Un alt râgâit urcă din gura împietrită, apoi se stinse. Un braţ îi tresări; se mişcă; căută un punct de sprijin. Picioarele i se îndoiră. Trunchiul i se îndreptă. Şi Lazăr se ridică în picioare.

Pino dispăruse încă de la prima tresărire a cadavrului. Fugise. Într-adevăr, fugise. Fugise departe, departe, în sine însuşi. Iar de acolo, de departe, de foarte departe, urmărea totul ca printr-un vizor. Fără temeri. Fără reacţie. Fiindcă totul devenise o proiecţie.

Cadru: Lazăr legănându-se pe picioare.

Cadru: pieptul dilatându-i-se.

Cadru: nasturii cămăşii plesnind din cusături.

Detaliu: un nasture rotindu-se pe podea.

Cadru: cămaşa desfăcându-se.

Cadru: pielea crăpând.

Cadru: carnea sfâşiindu-se.

Prim plan: coastele plesnind...

Se trezi ţipând.

Stop cadru.

Pino se trezi urlând în faţa acestui spectacol anatomic, la care mintea sa nu mai voia să ia parte, şi ochii nu mai voiau să vadă... Ridică-te, zbiera mintea, ridică-te şi du-mă de-aici, n-am să te mai mint niciodată, n-am să te mai mint niciodată!...

O antenă ascuţită creştea acum din gura căscată a lui Penato; maxilarul îi trosnea, se rupea; faţa îi plesnea; pielea şi carnea i se desfăceau ca nişte coji de ceapă; coastele i se deschideau... oh, se deschideau...

Pino nu mai aşteptă ca numele să-i apară pe generic. Atacă scările. Ajunse afară fără a-şi pierde vremea cu priviri sau gânduri aruncate în urmă. Sări peste copastie, în barca gata să-l răstoarne. Se aruncă şi ambală motorul. Graiul mecanizării umplu delta. Se ghemui la cârmă, tremurând ca varga. O altă creatură se ivi din verdele fotografiei de carte poştală şi şfichiui spre el într-un zig-zag ameţitor, cu aripile străvezii ce tăiau aerul felii-felii producând acel sunet: un bâzâit grav, ascuţit ca o lamă de brici şi puternic ca un tunet totodată. Era un coşmar înaripat. Era nebunie. Creatura săgetă aerul năpustindu-se cu ceea ce, în anatomia suprarealistă a zburătoarei părea a fi o suliţă, spre pradă. Fără a înregistra cum sau de unde, Pino scoase propria armă şi trase reflex. Detunătura puse punct acelui cântec funebru, iar bărbatul privi uluit cum monstrul plesni apa, doborât. Şi un gând, un gând ilar dar sănătos, prima reacţie normală a creierului său din ultimele câteva minute, clipi scurt, retroactiv:

Mi stanno sulle palle!

Adâncul urmărise totul şi urmărea în continuare, aşa cum făcea de la începutul tuturor lucrurilor şi va face până la sfârşitul tuturor lucrurilor şi implicit al său. Iar Adâncul avea o viziune proprie asupra a tot şi a toate. Lumea întreagă se proiecta, răsucită, în oglinda apei.

Adâncul deja ştia prea mult, dar învăţa mereu, şi învăţa şi acum. Nămolul era materia sa cenuşie, şi mai era şi sămânţa.

Aşadar, Adâncul văzu, auzi, simţi, gustă şi mirosi intruziunea. Mirosi bancnotele luate de vânt şi le gustă când aterizară, unele dintre ele, pe unde. Gustă amestecul metalic din care era fabricată ambarcaţiunea şi îi simţi greutatea şi agitaţia elicei. Mirosi arderea carburantului, se strâmbă până şi la gustul micului, infimului chiştoc de ţigară. Dar toate astea nu însemnau nimic rău. Adâncul cunoştea viaţa, în toate stadiile ei. Astfel încât, atunci când unul dintre copiii lui se scufundă, refugiindu-se deconectat la sânul care îl hrănise pentru a-l hrăni la rându-i, Adâncul îl primi strângându-l în braţe de plante subacvatice şi-l aşeză în poala de nămol, gândindu-se în ce fel, oare în ce fel îl va recicla, îl va renaşte.

Într-adevăr, nimic rău nu se întâmplase. Căci iată, undeva deasupra, un nou născut ieşea pe lume. Îşi întindea aripile străvezii şi-şi lua zborul, pentru a-şi plasa sămânţa. Un nou născut şi un... părinte...

Iar otrava lăsa semne distincte, lesne de urmat. Animalul sălbatic era uşor de vânat.

LAURA RADULESCU

2010-06-24T12:00:00.001+03:00

TRANSPARENŢE

Mâini albastre descompun fildeşul
Sub masca orgiei solare;
Văd Africa decapitată
Nălucă eliberată din Purgatoriu
În topirea nocturnă.
Şoaptele lumii se arată în văpăile focului sacru
Undeva, uitat de gândul păgân,
Pe scoarţa bătrânului Titan.
Iar visele se aruncă în cataracte halucinante,
Sărutare a lui Poseidon pe obrazul bătrânei mame;
Aici iasomia cântă preludiul atingerii fierbinţi,
Scrisoare cu suflu cosmic între aer şi nisip,
Între viaţa pasageră şi destin .

MIT ŞI REALITATE

Adevărul s-a tolănit în mijlocul drumului;
E de neclintit.
Să-l dăm la o parte
cum altfel să mergem mai departe ?!
cu atâtea minciuni care s-au pornit
adevărul a devenit livid,
Şi mai livid, până ce ajunse transparent;
de atunci trecem prin el
Şi ca o fantasmă vocea-i mai bântuie printre noi ;
Nu-i nimic : mai multă apă sfinţită,
Şi încă o minciună.

SOCIETATE INVALIDĂ

I-am văzut pe aceia
Care au criticat cu vehemenţă
Distrugând unicate ce-şi căutau suflul,
Făpturi ce ar fi trăit fără a respira
Care ar fi grăit fără a-şi mişca buzele,
I-am văzut pe aceia
Care s-au autoproclmat regi
decapitând adevăraţii regi,
i-au decapitat arzându-le ochii.
Au strigat în limba « munch »,
Atunci i-au decapitat din nou,
Le-au tăiat mâinile.
Acum nu-i văd pe aceia ?!
O societate a invalizilor
Condusă de regi
invalizi în vorbă şi în faptă,
Dezmoştenită de adevăraţii invalizi .

NU VEI PUTEA SPUNE “ADIO”

O dungă, fără capăt, de amintiri
Viitoare
De-a lungul unui câmp
Pulsând în vânt
Sub ciocnirile
Privirilor ancestrale ce se întorc
In sufletul meu de ocnaş
Ca şi asupra câmpiei
Pulberea seacă .

SĂ FIU O MASCĂ PENTRU A VEDEA
FAŢA LUMII

Arlechinul -
râde,
O mască a sincerităţii
Peste o altă mască, a omului,
sub care culorile se schimbă,
o resemnare a timpului sub o mască a trecutului,
în haosul închis în haos
arlechinul vede
adevărata faţă a lumii
o mască sub o mască,
cel pentru care noţiunile a râde şi a plânge
sunt aceleaşi cu a fi sau a nu fi.

SE ÎNTORC CIORILE…

Mi-e sufletul sfâşiat de ghearele neputinţei
Şi aştept moartea ca pe o salvare
Laşitate ce mă prăbuşeşte în golul nepăsărăii
Clădit de tornada unei societăţi
Ce am văzut-o pierzându-se
Şi acum, eu, fără gând, fără dor,
Mă pierd pe străzi ce-mi par pustii
Cu veşmântul de pene negre
măturând speranţa în urmă lăsată.
Cum să strig acest lucru când încă trăiesc ?!
O paria aş deveni, iar zvâcnirea bizarei vieti nu mă lasă.

CLAUDIA MIHAI

2010-06-24T11:56:00.001+03:00

CALVARUL DESCHIDERII

Era într-o seară pustie, când şi câinii obosiseră de urlat la lună. Ochiul însângerat de chin nu putea să se închidă nici mort. Privea în gol, furibund, ca şi când lipsa ar fi trebuit să-i umple rana ancestrală, de parcă întunericul ar fi ştiut să-i lumineze calea rătăcită. Îşi înnoise contul din banca de lacrimi şi aştepta inflaţia, ca să depună altele. I se bătătorise deja retina de grindina suferinţei, şi orice durere dorea să-l mai pătrundă trebuia să înţepe neîntrerupt. Până la urmă cădea, obosită de inerţia lui.
Acum ochiul se uita neputincios în urmă, căutând un sâmbure de încredere care să-i redea strălucirea. Ajunsese în preistorie, deja, şi nu văzuse nimic. Nici o adiere de speranţă nu-i tulbura suferinţa. Nici un strop de viaţă nu-i întrerupea agonia. Nimic nu-i alunga nimicul din suflet. Nu avea ce să mai vadă, dar şi liniştea închiderii îl ocolea. Orbit de beznă şi condamnat la veşnică deschidere, zăcea pe spinii conştiinţei. Nici un băţ cu care să se scoată din orbită. Nici o geană de scăpare. Nimic...

Împurpurire

Cu valuri roşii înec picioarele timpului
Ameţit, cade în neclintire. Se ridică greu
Şchiopătând, cu paşii purpurii
Orele fără sevă bâjbâie în propriul vid

Tăcutul foşnet

Pe foşnetul unui gând mut
Vin amintiri să se adape
La sânul unor umbre calde

Privirea stearpă mi-o descalţ
De genele pe care-nalţ
Un răsărit mai roditor

Nedescântec

Oază de cer ca un bulgăre de săpun, ce-mi bântui iadul tulburându-l, nu te depărta prea mult! De vei zbura departe, fragilă, întoarce-te şi atinge-mă uneori. Am nevoie de aerul tău dulce în amarul toamnei mele. Tămăduieşte-mă de fostele îngenunchieri noroioase şi nu mă condamna la neagră cădere. Alungă, sparge, şterge-mi rătăcirea şi lasă-mi în schimb, de-a pururi, jugul tău nepreţuit şi atroce. Dispare-mi valurile-nvolburate, să-mi admir pietrele din adânc prin clarul liniştii, şi nu mă duce-n indiferenţă. Amin!

CLAUDIA MIHAI

2010-06-24T11:56:00.000+03:00

CIPRIAN DRAGOMIR

2010-06-24T11:49:00.001+03:00

Pic

Mi-am înecat piciorul timid

Într-o baltă obeză sprijinită pe trotuar

Dealuri de tricot se revarsă peste şolduri

Căutând să aline călcâiul pângărit.

Moneda-n asfinţit se dizolvă lent

Între valuri umede somnolente

Precum o pilulă anti răceală,

Antistres, anticoncepţii metafizice.

Gânduri

Gânduri fumegând

În descântece se trec

Doar un iz de iluzoriu

Se roteşte spart în hamuri

În amurg era dorinţe

Se hrăneau cu praf de oase

Măcinând trupul lui „Sper”

Tre..Ne..

Izvorăşte glas de roate

Lunecându-mi fin pe spate

Prin ventricole şi atrii

Curg săgeţile azurii

Trec marfare cu copii

Către straturile gri.

Oamenii kitsch

Am cusut cu-n ac de viespe

Şiruri lungi de bulbi de rouă

Pe globlenul feţei mele

Oameni pali cu trupuri hâde

Au să treacă veacuri triste,

Până când o să înţelegeţi

Eu nu-s kitsch-ul din vitrină.

Se scurge alene toamna

Picurau din ceaţă nasturi

Din pământ se trezeau morţii

Popularea plopilor şi adulterul frunzelor

2010-04-25T15:25:00.001+03:00

De azi inainte soldaţii din copaci vor chema ciorile pe crengile dezgolite de frunzele adulteriste. Războiul de-a comunicarea se strâmbă ( ca un copil răsfăţat ) de la fereastra tulpinii refuzând orice cuib fără sistem de alarmă şi fără covoraşul de la intrare sugestiv : „WELCOME”. Armamentul din dotare se odihneşte la cârciuma de la colţul plantaţiei de plopi.
Lenea e mare , camarazi ! Nu mai avem timp de apăsat pe trăgaci, ciorile trădătoare răpesc frunză cu frunză, jefuiesc copac după copac. In ziua de azi căsătoriile dintre frunză şi cioară sunt interzise, legitima apărare se pedepseşte cu vacanţe pe iahturi de lux, longevitatea rădăcinilor, sărăcite de sentimente, macabre primeşte secole de carceră in fiecare secundă.
- La luptă, bravi soldaţi, salvaţi singurătatea copacului, salvaţi ferestrele goale , privirile năucite !
Hai, prezentaţi arm’ şi la luptă că fug rădăcinile de sub noi răstignindu-şi amintirile prin tranşeele inaripatelor fără cuib.
Si cum Adam a iubit-o pe Eva aşa să crească gradul de popularizare al ramurilor cu zâmbete tâmpe şi cuiburi pictate in carouri leneşe. Fiecare cină de familie va fi imortalizată de un Michellangello autohton, fiecare plimbare in parc primeşte bonus un ceas deşteptător cu milioane de limbi strâmbe, incolăcite, zgribulite de fericire. Lanurile roditoare de pe umerii crengilor se vor recolta in fiecare pauză de masă doar de bătrânii satului, singurii cunoscători ai Bibliei, Vechiul si Noul Testament al Plopilor Vinovaţi de Singurătate.
- La arme, soldaţi, răsculaţi-vă impotriva hărţuirii crengilor atlasiene de frunze draconice, de naturi imbătrânite la umbră frântă !

Autor: ROXANA DUMITRU
Grafica: ROXANA DUMITRU

Murmur de amintire

2010-04-25T15:19:00.004+03:00

Fug.Trec graniţa cuvintelor oarbe,
Las in urmă lascivitatea rădăcinilor de clipe,
Mă lepăd in braţele grăbirilor cu mâna intinsă
Sperând să primesc o bucată de suflet.
Undeva, in centrul mântuirii, cu umbletul sfâşiat de linişte,
E prinsă rugăciunea mea, un cuvânt incruntat
Pe chipul păzitorului de indiferenţe.
Trec mai departe in ceaţa tristă de atâtea dorinţe uitate,
Cad şi mă ridic prea repede,
Durerea se sparge-n mii de picuri şi eu... fug mai adânc...

Autor: ROXANA DUMITRU
Grafica: ROXANA DUMITRU

Copacul cu Fructe Coapte

2010-04-25T15:09:00.002+03:00

Răsare din mine un Soare.

Se duce-n inalt si caută copacul cu fructe de trupuri goale.

Cu degetul mic, il imping mai sus decât nori,

cu buzele ii nasc razele

si imi las fiinţa să se umple de El,

să fiu rod copt in copacul cu trupuri,

să mi se umple de rouă obrajii,

să mă culeagă Toamna târziu

un zâmbet cu ochi negrii si suflet nepustiu...

Autor: Roxana Dumitru

LECTIA DE MUZICA

2009-01-21T19:44:00.002+02:00

ORFEU

2009-01-21T19:38:00.001+02:00

ISTORICUL CENACLULUI ORFEU

2008-10-25T10:04:00.001+03:00

Istoricul Cenaclului "Orfeu"In sanul urbei lui Caragiale si a lui Nichita nu se putea sa nu exite un cuib de noi talente ce sa demonstreze inca o data ca acest oras este si va fii etern un oras al literaturii si culturii, un oras desprins de sumbra imagine a uni loc gri si mohorat, a unei simple asezari omenesti urbane.Acest cuib de talente nu putea fi in alta parte decat in Biblioteca Judeteanta » Nicolae Iorga « unde sub privirea si indrumarea atenta a celor ce mai apoi au devenit mentorii acestui cenaclu precum: George Morosanu, Nicolae Radulescu Lemnaru, Hristru Candroveanu, poeta Marta Barbulescu si criticul literar Simion Barbulescu precum si poetul Ion Stratan, profesorul Nicolae Negoescu, bibliotecar Doina Tomescu si in prezent poeta Nicoleta-Ruxandra Bohat, au crescut si indrumat timp de peste 40 de ani poeti si poete ce au inflorit band cu sete cupa lui Eros si cantand din harpa lui Orpheus infrumusetand prin cantece eterne o viata efemera. Plachetele cenaclului Orpheus 1969-2004-
Cantece de inceput -1969-
Caiet Liric -1971-
La portile Soarelui-1977-
Cuvant Inainte -1978-
Anotimpul Sperantelor-1980-
Tineri ca patria -1981-
Columna Lirica -1984-
Zbor in lumina-1986-
Voci Lirice -1987-
Poemele Copilariei -1967-1987-
Stihuri pentru marea unire-1988-
Corabii de suflet-1993-
Pasarii de lumina-1994-
Edifici de spirit-1995
Laura Ionescu -Pana la capat-1995
Steluta Georgiana Albu -La umbra Cuvantului-1995
Catalin Tilimpea- Zona Nedefinita-1995-
Semafor pe verde-1996
Catalin Iarca -Strada Pustie- 1996
Bogdan Costin Georgescu -Grota Sfantului-1996
Bogdan Chircu Mare -Apocalipsa Visului-1997
Oana Valeria Popa-Ploi de primavara-1997
Mihaela Bidilica Vasilache-Moara de vant-1997-
Umbrele Rasaritului-1997
Pomul Vietii-1997
Sotron-1998
Mihaela Bidilica Vasilache-Drumul spre nimeni-1998
Uries Nicoleta Ruxandra-Miros de Cer-1998
Bratu Magdalena-Prin Betania Ingerii Zboara-1998
Sburlea Stefan-Febra Vantului-1998
Catalin Tilimpea-Ritual de Trecere-1998-
Steua polara-1999
Alina Buda -Ganduri intrupate-2000
Elena Iulia Gradinaru-Creatia Emotiei-2000
Anca Manolescu -Opium-2000-
La portile Visului - 2001-
Solilocvii-2002
Aeiadna Petri -Firul Ariadnei-2002
Uries Nicoleta Ruxandra-Policromii-2002-
Suflare de inger-2003-
Terminus Temporis- 2004-
Icoana Cerului-2005

...nici îngerii nu zboară fără aripi…

2008-10-24T23:46:00.001+03:00

28 Iunie, 2007

Cuprinsuri se desprind în deprinderi depresive, un clasor de discuri şterse cu ambrozie înjunghie toate piesele de şah înghesuite pe asul de pică ce pică în rutina din care simt că renasc: ziua de ieri, ziua de azi, ziua de ieri…
Mă trezesc, adormind… De ceva vreme luna nu mai este plină, ci arhiplină, pe cerul gurii de aur a vreunui cerşetor ruginit în bezna amiezii.
Fumul de ţigară ieftină se îneacă cu şase felii de plămâni pierduţi în incandescenţa lucidităţii, la fel şi mările ce se scurg în fluviile de aluviuni şi cuvinte remixate se îneacă cu scrum de apă albă…
Pe pupitrul unei ruperi de nori se înfăşoară glezna timpului, desfăşurându-se în opt nemişcări ale unei frunze de aftershave de-abia desprinse de ea însăşi.
Abnegaţii închise în coapsele privirii unui fluture de ianuarie încep să respire coincidenţe provocate, veritabile colivii de lux în care întreaga creaţie e condamnată să fie reprezentată de aceeaşi lacrimă de fericire iluzorie.
Port alţi ochelari de lună, îmi cuprind capul cu mâinile şi mâinile cu capul, încerc să sortez cerul după numarul pe care nu-l posedă şi …mă simt ca un copil nedorit, aflat în braţele tăioase ale unei mame vitrege, acum că tot am uitat să-mi cumpăr doza de amnezie pentru zborul pe sub labirintul lumii…
Rămân, contemplând nesfârşita migraţie a îngerilor sălbatici, pictată cu pleoapele de un tenor mut ce şi-a încuiat sora siameză într-un apartament fără uşi…
Rămân, contemplând o abominabilă comedie în care zilele se-mpiedică de oameni, de-atâtea victime ce comit crime şi-apoi fug cu secera soarelui în vene şi în minte, uitând că iubirea-i un soldat camuflat într-un colţ de pat oval sau că viaţa depinde doar de un zar amar, aruncat pe fereastra unei camere de sanatoriu de un nebun ce repetă obsesiv: “ziua de ieri, ziua de azi, ziua de ieri…”by BOGDAN VASILESCU

Poeme - Claudia Mihai

2008-10-24T21:36:00.001+03:00

REFLEXE
Cântecul lebedei ninse de timp se ţese monoton anemic
Tăcerease spală deochiul poem şi freamătă-n ritmul edenic
Ascunsa mirare sleită şi grea îşi mestecă trupul haotic
Oglinda amară gemând de zbor întoarce obrazul oniric.

REFLECTARE
Palid îmi e gândul şi de el răsună paşii mei pe strada sufletului tău
Îmi port geana senină şi naivă la trap, peste ochiul tău ateu
Mâna ta şopteşte, ca pe-o rugăciune, poeme presate în ierbare mute
Glasul tău slab, vânăt, încă mai adună cioburile sângerânde ale vreunui zeu.

de CLAUDIA MIHAI

Proteus

2008-10-24T20:47:00.001+03:00

Inutil ma regasesc, printre prafuri si ganduri de rutina
picturile murdare sunt moi pe-afara
sunt inundate de frica si sentiment putred
am vrut sa cred ca voi intelege pulsul luminii stangace ce sare pe ascuns,
in fiecare clipa prin mintea mea ... :)
ultima strigare a unui om ranit si asta imi scrie pe suflet si apoi pleaca,
apoi se intoarce sa culeaga fericirea de pe margini
in final, nu-i decat zbor si rani adanci cu purpur la zenit
nu-i decat singur trup si gol resentiment, cu strigat sfasiat de vina
"Sunt un punct pe cer stingher... zambit un nepasare!"

by Proteus http://amorphlibre.blo